[27 septembrie 1878]

E ciudat că tocmai noi, aceia cari n-am susținut niciodată valoarea absolută a Constituției române, noi, cari am dovedit de atâtea ori că organizația la care ea dă naștere, potrivită numai cu națiuni c-o dezvoltată industrie, e prea costisitoare pentru un popor agricol ca cel românesc, sântem astăzi în poziția de a o apăra față cu acei cari au creat-o, față cu elementele acelea cărora Constituția de astăzi le-a dat viață.

Fără îndoială Constituția noastră liberală a anticipat într-o direcție formarea unei clase de mijloc care nu exista și, admițând existența ei, a stabilit o organizație în care această clasă formează organul cel mai important al vieții statului. Constituția, negăsind însă nici industrie națională, nici negoț național, a trebuit să-și umple golul cu acel noian de profesii liberale, adică de oameni fără de nici o ocupație, advocați, aspiranți la funcțiuni și funcționari în disponibilitate la acel proletariat al condeiului care de jure face parte din colegiul al III-lea din orașe, dar cari de facto nu plătesc nici dările și nu împlinesc nici datoriile colegiului IV, și apelează mereu la acești oameni, dându-le preponderența și dominațiunea în stat.

E lesne de înțeles de ce aceste elemente trebuiau să fie liberale și să ție la Constituție ca la pânea de toate zilele, pentru că, într-adevăr, ce-ar fi ei fără de Constituție? N-ar fi nimic, pentru că nici nu merită de a fi nimic; pentru că nici avere au, nici știință au, nici vro altă calitate care să-i facă apți de a juca vreun rol în statul român.

Cu toate acestea, abia s-au văzut la putere și călcările legii fundamentale au fost atât de dese încât noi, cari suntem departe de-a fi amici ai Constituției, în înțelesul absolut și apostolic al cuvântului, ne-am văzut siliți a o lua în apărare.

Într-adevăr, conservatorii, pentru cari statul și participarea la guvern nu sunt deloc condiții de existență, ci pentru unii implică sacrificii personale, pentru alții împlinirea unor datorii cătră patrie ca o sfântă moștenire de la părinți, conservatorii, zicem, izbutiseră a ține guvernul țării în liniște și cu orânduială cinci ani de zile de-a rândul, lucru neauzit de la introducerea Constituției încoace, de când toate ministeriile avuseră un trai efemer. În cinci ani însă suferințele personale ale tuturor doritorilor de posturi, a tuturor advocaților de provincie se sporiseră într-un mod înspăimântător. Putere cu orice preț era deviza lor.

Într-adevăr, cu grozav și rușinos preț au cumpărat puterea. Nici un partid, nici cea din urmă nuanță de partid conservator n-a fost în stare de-a cumpăra cu așa preț puterea.

Turcofili la Mazar Pașa au încheiat alianță cu rușii; dușmani sângerânzi ai convenției comerciale cu Austro-Ungaria, ei au iscălit-o cu propriile lor mâini; ei, dușmani ai militarismului, au îndoit regimentele de dorobanți, făcând din 16 treizeci și două și, urmând acea vestită lege fizică conform căreia corpurile cad în orice clipă următoare în pătrat, liberalii noștri au confundat justiție, administrație și legislațiune, devenind ei judecători, legiuitori și putere administrativă (cu ocazia renumitului proces contra cabinetului Catargiu de ex.), apoi ei au declarat război turcilor, ei vor înstrăina mâne Basarabia, ei au dispus contra legilor rechiziții, adică atingerea proprietății private din partea statului ș.a.ș.a.

Ce dezmințire mai grozavă i se putea da liberalismului de la noi decât tocmai faptele d-lor de doi ani și mai bine? A ajunge tocmai la contrariul celor ce susținuseră nu este oare dezmințire destulă? Promiteau desființarea dărilor pe băuturi spirtoase, a monopolului tutunurilor, a capitației, a timbrelor? Desființat-au vro dare? Din contra. Capitația au sporit sub altă formă. Protestat-au cu jalba-n proțap la M. Sa Domnul contra convențiunii comerciale? Ce au făcut? Au iscălit-o.

Câștigat-a oare poporul românesc minte destulă pentru a vedea ce făgăduințe deșerte, ce fraze de nimic, ce laude bombastice sunt acelea cu cari liberalii ajung la putere?

Asta e nenorocirea acestor oameni și nenorocirea tuturor demagogilor din lume. Promit ceea ce nimenea nu poate face.

Ei uită că viața unui popor, afară de legile scrise, e supusă la legi fizice pe cari nu le poate clătina nimeni din loc, apoi la legi economice, a căror urmări nu se abat prin fraze, ci numai prin muncă; ei uită în fine că orice fenomen social e foarte complicat și întrețesut c-o mulțime de amănunțimi cari trebuiesc studiate și că înlăturarea răului nu atârnă numai de la bunăvoință, ci în cele mai multe cazuri de la adânca înțelegere a problemei.

Dar dacă tendințele partidului liberal ar fi numai teoretice, de a rezolva adecă cu bună-credință problemele vieții statului, ele n-ar fi atât de periculoase. Răul stă într-altă parte.

Toți acești oameni vor ca ideile liberale să-i și hrănească, să le dea de mâncare și de băut.

În momentul în care cei nevinovați dintre ei se conving că nu sunt în stare de-a face nimic, ei devin tot atât de corupți și de fățarnici ca și șefii lor. Atunci fac concluzia următoare: Nu putem face nimic, dar totuși putem rămâne la putere. Țara păgubește în orice zi, dar noi câștigăm; așadar, țara ca țara, noi să stăm bine.

La acest punct au ajuns acuma partidul liberal.

Mulțimea nesucceselor politice înlăuntru și în afară apasă greu asupra lor, situațiunea a devenit mai puternică decât dânșii, ei sunt zdrobiți de propria lor incapacitate.

Dar pentru moment nu dispoziția mahmuriei morale a liberalilor ne interesează, ci altceva. Învățat-a poporul românesc minte destulă pentru a vedea unde duce încrederea în oameni cari nu știu nimic, nu au nimic și nu trăiesc decât din amăgirea nației?

Aducă-și aminte că noi n-am făgăduit niciodată decât orânduială și statornicie și seriozitate în afacerile statului. Orice am făgădui peste aceasta ar fi o apucătură demagogică. Noi nu putem făgădui decât o mânuire a puterii statului care să asigure o dezvoltare liniștită economică și intelectuală. Nici glorie, nici cucerire, nici reduceri de biruri, nici poduri peste Dunăre, nici drumuri de fier prin Dobrogea, nici canaluri navigabile între Dunăre și Marea Neagră, nici bănci naționale cu milioane de fițuici de hârtie, c-un cuvânt nimic din toate astea nu promitem; ci ordine, legalitate și, vrând Dumnezeu, mai multă cultură temeinică și generală (nu sporadică), astea lipsesc la noi în țară. Acestea ce le spunem nu sunt un program, ci pur și simplu călăuza oricărui om cu vedere limpede, care cunoaște de ce avem nevoie mai mult.

Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de a ne putea juca cu puterile noastre vii și departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem vrun prisos de puteri nici chiar pentru întreținerea vieții normale a statului român și că trebuie să fim zgârciți cu puținul ce-l avem. Convingerea însă că suntem economicește săraci și ca popor relativ slabi ne va face cruțători cu banul și cu sângele nostru; ne va face să cunoaștem că armata noastră nu există pentru a apăra creștinătatea amenințată, ci pentru a ne apăra pe noi înșine; că veniturile statului nu sunt pentru a hrăni clase numeroase de paraziți, ci pentru a ține în regulă viața statului prin organe serioase și cu știință de carte și, în fine, că întreg organismul nostru trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuințe ale unui popor sărac.

❦