[Articol cu paternitate incertă]

[22 septembrie 1878]

Nu trece sesiune fără ca să se grămădească noi nori grei asupra țării, fără ca incapacitatea cristalizată și neonestitatea politică din dealul Mitropoliei să nu amenințe țara cu nouă și grele loviri.

Ctitorii piosului așezământ de canțonete Alcazarul-Ionescu, după ce s-au constituit odată în judecători de instrucție, după ce-au călcat hoțește casele oamenilor, ca să le fure scrisori și poate și lingurițele de argint, după ce-au dispus asupra țării întregi rechizițiuni, luând averea oamenilor în contra literei și spiritului constituției, după ce-au votat convenția cu Rusia, războiul și alte nevoi, după ce se constituie în suverani, ignorând și justiție și Domn și tot, — mai primesc astăzi asigurarea că tot ce vor binevoi a vota e și voința Coroanei.

Deci d-nii miniștri pun în gura augustului purtător al Coroanei renunțarea la prerogativele sale, supunerea sub votul conventului din dealul Mitropoliei, și într-adevăr acea renunțare era neapărat necesară, pentru că altfel nația n-ar fi pierdut ultimul reazim și ultima garanție contra tentativelor ucizătoare ale acestor oameni.

Într-adevăr, acea renunțare e prea la locul ei, căci fără ea nu s-ar putea vota nici cedarea Basarabiei, nici banca de fițuici și nici noua Convențiune cu Rusia, care nu înseamnă alta decât prefacerea României într-o semi-autonomă gubernie rusească.

Iată dar ce soartă ne-au pregătit adâncile prevederi și luminatul patriotism al celor la cari spirtul ține locul spiritului și punga diurnașă locul inimii.

Nu sunt destule până acuma călcările fățișe și piezișe ale legilor fundamentale ale țării, nu destule sacrificiile de sânge și bani, făcute pentru interese nu numai străine, dar de-a dreptul dușmane existenței poporului românesc, nu-i destul c-am ajuns la discreția Tratatului de Berlin prin înțelepciunea d-lor politică, acuma se mai pregătesc caimelele și prefacerea țării în șosea rusească, și a orașelor noastre în conacuri căzăcești.

Și pe când toate uneltirile acestea contra rămășițelor de autonomie și de avere ale țării se pregătesc, parte în taină, parte pe față, gazetarii guvernului pretind să stăm cu brațele încrucișate, să ne minunăm de fericirile revărsate cu îmbelșugare asupra poporului, să fim politicoși, prevenitori, amabili; să ne închinăm înțelepciunii Pătărlăgenilor și Fundeștilor, s-alegem Vodă pe d. C.A. Rosetti și să-ntemeiem astfel viitorul lui Smintilă, iubitul moștenitor al Coroanei României. O asemenea purtare ar fi se-nțelege patriotică, națională, măreață; ea ne-ar duce cu vremea, nu la împărțirea muncii, ci la munca împărțirii, adică la comunism și la republica universală cu împărat neogrecesc.

Copii, a mai rămas Plevna internă, cetățuia reacției. Dați năvala bărbătește, căci tot se mai află câțiva oameni în țara aceasta cari au moșiile lor străbune, știu carte și răsar deasupra mulțimii. Dați copii și scurtați-i c-un cap ca să fie toți de-o potrivă la minte, la avere, la obiceiuri. Atunci va răsări aurora unei nouă lumi, întâi sub formă de ghilotină, în urmă sub formă de cnut, care va pune capac de-a pururea comediei liberalo-patriotice.

Fie dar. Primim lupta propovăduită de d. C.A. Rosetti, marele rabin al roșilor și al belferilor, și vom sta ca Plevna în fața negrei mulțimi a invaziei rusești pentru a mântui onoarea numelui românesc.

❦

[23 septembrie 1878]

Cronicile noastre vechi vorbesc despre niște domnișori, adecă pretendenți la coroană cari turburau vreun colț al țării, își puneau cizme roșii în picioare și cucă în cap, distribuiau după placul lor în ținutul uzurpat moșiile și veniturile domniei, se ridicau apoi cu oaste de strânsură asupra domniei, până ce, lângă vrun vad, ori vrun cot de moară ori pod, oștile domniei țării puneau capăt cizmelor roșii și crisoavelor scrise în cerneală roșie.

Credeam că cel puțin de 300 de ani a dispărut epoca lui Papură Vodă, a lui Ciubăr Vodă și a multor altora cari amărau viața bietului Petrea cel Șchiop.

Iată însă că un raport cătră Domn al ministrului nostru de interne ne arată că în ținutul Bacăului din Moldova au subzistat în timpul cel mai nou dinastia d-lui inginer Tetoianu, care în comuna Berzunțu a luat pământurile unui arendaș și le-a împărțit la locuitori și că abia acuma, reintrând domnia legitimă în drepturile ei, s-a reintrodus statu quo ante bellum, scoțându-se de cătră d. prefect locuitorii de pe pământurile uzurpate.

Iată raportul în cestiune:

D. prefect al județului Bacău, prin raportul cu no. 21674, îmi face cunoscut că, cu ocazia mergerii d-sale în comuna Berzunțu, spre a pune pe arendașul moșiei statului în posesiunea pământului care i se luase din stăpânire de către d. inginer Tetoianu și se dase locuitorilor din acea comună, observând și lucrările relative aflate în cancelaria acelei comune, a văzut că ajutorul de primar, care gera afacerile comunale în locul primarului demisionat, n-a fost la înălțimea chemării sale de cap al administrației comunale și că unul dintre consilieri este interesat în această cestiune și că a fost chiar conducătorul cetei locuitorilor cari au arătat împotrivire de a abandona posesia acelui pământ.

Asemenea a mai constatat că administrația comunală este rău condusă și că consilierii nu sunt în stare a face o ameliorare.

Pentru aceste motive și pe baza art. 71 din legea comunală, vin respectuos a ruga pe Măria Ta să binevoiești a aproba dizolvarea acelui consiliu și a semna anexatul proiect de decret.

C-o mirare de cronicar întrebăm cine a fost acel d. Tetoianu care a avut puterea de a deposeda pe un arendaș și de a pune în stăpânirea pământurilor pe locuitori?

În faptă însă lucrul stă astfel: d. inginer, ca reprezentant al statului, proprietar al acelor pământuri, nu le-a dat în posesiunea, ci în proprietatea locuitorilor. Dacă d. inginer a comis erori, acestea-l privesc pe d-sa și pe statul păgubaș, nicidecum pe locuitori, cari erau în drept a da cu pușca atât în prefect cât și în arendaș și în d. C.A. Rosetti, care cutează a le răpi pământuri ce sânt cu bună-credință a lor; și în orice caz, chiar dacă locuitorii n-ar fi avut dreptate, pământurile nu li se puteau lua decât în urma unei hotărâri judecătorești și pe calea legiuită, nicidecum însă prin bunul plac al unui prefect sau al unui ministru. Chiar o posesiune uzurpată nu se poate lua așa ca din senin și fără știrea lui Dumnezeu din mâinile unui om ce o posedă cu bună-credință.

❦

ROMÂNII PENINSULEI BALCANICE

[26 septembrie 1878]

Unul din defectele cele mari ale noastre e că, departe de a ne ocupa cu fondul lucrurilor, credem că e deajuns să avem numai forma lor, asemenea copiilor cari, voind a-și face o florărie, smulg plante din câmp și le așează fără rădăcini în straturi, improvizându-și pentru câteva ceasuri o grădină, în aparență frumoasă, însă fără de trăinicie. Nerăbdători cum suntem, nu ne-am deprins a cunoaște cumcă lucrurile luate din temei ar fi și mai trainice și mai folositoare și totodată cu mult mai ieftine decât mulțimea de forme goale care, neavând înțeles și vitalitate, cer mereu muncă de Sisif de a fi reînnoite.

Nestatornicia noastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tuturor temeliilor statului și rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea a făcut, atât în trecut, cât și în prezent, ca să irosim o mulțime de puteri vii, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricăcioase.

Aceste defecte mari ale caracterului nostru național sunt, pe lângă împrejurările de dinafară, cauza pentru care un element etnic atât de răspândit ca al nostru să nu ajungă la nici o însemnătate în lume, ci, bucățit între zeci de stăpâni, să reziste ici și colo, să fie absorbit însă în multe locuri.

Nu există un stat în Europa orientală, nu există o țară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprinză bucăți din naționalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și Erțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice în munții Albaniei, în Macedonia și Tesalia, în Pind ca și în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa și de Kiev.

Pe când rușii au cea mai mare îngrijire pentru triburile cele mai neînsemnate chiar care se țin de marea familie slavă, pe când germanii stăruiesc prin autoritățile lor consulare pentru cele mai neînsemnate colonii ale lor din Orient și pe când fiecare popor apusean dezvoltă o deosebită îngrijire pentru naționalii săi din aceste locuri, singuri noi ne zbuciumăm în lupte interne pentru cea mai bună formă posibilă a organizării omenești, neavând un ideal de cultură, ci cel mult idealuri politice cari nu stau în proporții cu puterile noastre și cari, în loc de a da naștere la fapte, vor fi cel mult cauza unor aventuri periculoase.

Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viață, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înțeles. Toate celelalte fragmente de populațiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naționalitățile lor. Grecii din Turcia europeană citesc și scriu limba care se vorbește la Atena; sârbii din Turcia înțeleg foarte bine instituțiile și cultura confraților lor liberi; numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în Orient și rămânem neînțeleși chiar pentru cei de un neam cu noi. Cum ne-am putea esplica în alt mod fenomenul întru adevăr ciudat ca fragmente atât de însemnate de străveche populație precum sânt românii din Tesalia și Macedonia să nu dea absolut nici un semn de viață, cu tot trecutul lor cel strălucit, cu toate că până astăzi și-au păstrat și apărat limba și datinele mai bine decât slavii, dintre cari mulți s-au grecit, decât albanejii, dintre cari asemenea mulți s-au făcut turci.

Vlahii Tesaliei, zice Fallmerayer în Fragmentele sale asupra Orientului, se numesc români, ca și conaționalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată și locuiesc în creierii munților Pindului și pe cele două laturi ale lui, în popoarele din care izvorăște Peneios și râurile afluente, pe unde îi pomenește pentru întâia dată istoria bizantină a sutei a unsprezecea.

Fie rămășițe a coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizați, ei se întind și se ramifică de-a lungul șirului de munți prin Macedonia Superioară până sus în Balcani și au stat odată în legătură cu conaționalii lor de pe malul stâng al Dunării. Ei păzesc și domină porțile dintre Tesalia și Albania, iar Mezzovo, oraș zidit din piatră tocmai în creierul munților, acolo unde dintr-o parte și dintr-alta trecătoarea se coboară în direcții opuse, este locul de căpetenie al românilor tesalieni.

Malacași, Lesinița, dar în deosebi Kalarites, Kataki și Klinovo și douăzeci și câteva sate în ponoarele Pindului și pe lângă ele sânt asemenea ale acestui popor, care, din cauza temperaturii aspre a patriei sale, se ocupă puțin cu agricultura, dar cu atât mai mult cu cultura vitelor și cu câșlile, aceasta într-un stil mare și cu succes însemnat, încât, prin bogăția turmelor lor de oi, sânt vestiți în Rumelia toată. În vremea iernii, când omătul acopere înălțimile munților, ei își mână turmele în văile cu o climă mai blândă și le pasc, nomadizând pe șesurile pline de iarbă până chiar înlăuntrul Greciei libere, iar, când se întoarce primăvara, negrile sate de corturi ale pribegilor ciobani români dispar din câmpie, căci ei se întorc la munte.

Sobri, având instinct de căsnicie și industrie, românii sânt în privirea acestor calități cu mult superiori celora ce vorbesc grecește; sunt însă inferiori greco-slavilor în spirit și în șiretlic. Totuși acești ciobani, simpli și de rând, au o eminență aptitudine pentru lucrări în metal. Armele și armăturile lucrate în aur și argint pe cari le admirăm la arnăuți și palicari au ieșit din atelierile vlahilor. Asemenea mantalele cu glugă nepătrunse de ploaie și foarte bine cunoscute în toate orașele de portale Mării Mediterane sub denumirea de cappa, greco și marinero sunt în cea mai mare parte un product al industriei postăvarilor vlahi. Băcani și breslași vlahi se află în toate orașele Turciei europene, ba chiar și în Ungaria și în Austria îi duce iubirea de câștig. Că se pricep și la negustoria în mare o dovedește bogatul Sina din Viena, vlah născut, de nu ne înșelăm, în Klinovo, sau totuși în una din localitățile Pindului numite mai sus.

Din această viață călătoare se esplică familiarizarea generală a vlahilor cu dialectul neogrecesc, dialect pe care-l întrebuințează și în biserică, care formează mijlocul comun de înțelegere și de legătură a diverselor naționalități din laturile amândouă ale Mării Egeice. Femeile în multe sate nu pricep decât românește. Ca toți locuitorii de munte, vlahul nu-și poate uita patria nici în țările cele mai depărtate chiar și se întoarce adesea la bătrânețe în Pind cu ceea ce a agonisit, prin osteneala unei vieți întregi, pentru a fi înmormântat în același pământ în care odihnesc strămoșii săi.

Dar poporul vlahilor, atât de pacinic astăzi și dedat numai la muncă și câștig, n-a fost însuflețit întotdeauna de un spirit atât de liniștit, nici a fost strâmtorat și mărginit la așezările sale prezente prin munții apuseni ai Tesaliei. Vlahii iesalieni, ca și mai târziu vecinii lor albanejii, au avut perioada lor de strălucire și de mărime politică scurtă și trecătoare ca mărimea tebanilor, dar, în epoca bizantinilor, nu fără însemnătate. Lângă comunele Vlaho-Libadi și Vlaho-Iani, cari există încă astăzi în promontoriile de sud ale munților Cambunici, nu departe de Târnova, Ana Comnena (1083) pomenește un târg de vlahi, Exebas, în văile muntelui Pelion, la marginea răsăriteană a Tesaliei; iar Beniamin de Tudela, care în suta a douăsprezecea a călătorit prin Grecia, spune cumcă, la sud, Zitun era orașul de margine și intrare în țara vlahilor. Ca și Peloponezul, pierduse și Tesalia în veacul de mijloc numele ei vechi și s-a numit, mai multe sute de ani dupăolaltă, numai Μεγάλη Βλαχία, adecă Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania și Etolia care, după bizantinul George Phrantzes, se numea Valahia Mică. George Pachymeres, istoricul de curte al întâiului Paleolog Mihail, zice lămurit că tesalienii, comandați odată de Achil și numiți în vechime elini, se numesc în vremea lui vlachiți mari (G. Pachymeres în Mich. Paleolog, I, 30)

Nicetas din Chonae mărginește Megale Vlachia la inelul de munți și la țara de coline care se rădică deasupra șesului, iar șesul central, locuit de fricoșii și nerăzboinicii greco-slavi, îi place să-l numească Tesalia. Dar oare rabinul Beniamin nu spune lămurit cumcă vlahii locuiesc în munți și se coboară în regiunea grecilor pentru a-i prăda? În sprintenie, călătorul acela îi compară cu căprioarele, curajul lor războinic e neînfrânat, și nici un rege n-a fost în stare de a-i domoli.

Omul din Tudela pricepuse bine impresiele veacului său, căci, curând după călătoria rabinului Beniamin (1186), toți românii din lanțul de munți ai Pindului, până sus în văile Balcanilor, se ridicară sub conducătorii lor Petru și Asan contra domniei apăsătoare, neoneste și tâlhărești a Curții bizantine, fondară un regat cu capitala Tâinova pe clina nordică a Emului (Balcan).

Marginea cea mai în spre sud a regatului româno-bulgar erau munții Tesaliet) sub un căpitan neatârnat care se numea Megas Vlachos (adică Marele Român) și strălucește sub acest nume în cronicele contemporane francilor și bizantinilor.

Astfel vorbește Fallmerayer.

Noi mai știm că tot acești români luaseră Tracia, Macedonia și Tesalia, că au biruit de nenumărate ori oștirile grecești și pe acelea ale împărăției latine din Orient, că au prins pe Baldovin I, că au răpus floarea cavalerilor apuseni, că Asanizii au fost recunoscuți de papa ca dinastie regală a Europei, că domni legitimi Blacorum et Bulgarorum, cu un cuvânt că acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la congres nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit câștigat prin proprie vitejie față cu niște dușmani cu mult superiori în cultură și în arta războiului.

Și cu toate astea acești oameni, la noi în țară chiar adecă între conaționalii lor, n-au fost cunoscuți decât sub porecla ridicolă de cuțovlahi. Iar pe când averile boierilor noștri și ale monastirilor se închinau fără scrupul la biserici grecești și se esploatau pentru scopuri grecești, nu se găsea în tot largul acelei regiuni o singură biserică măcar în care să se fi auzit graiul românesc.

Astăzi, când acele averi, închinate totuși unei misiuni de cultură, s-au luat de către statul român, pentru ca să stârnească aviditatea acelei clase de hoți semidocți carii stăpânesc România, astăzi speranța unei întrebuințări raționale a acelor bunuri pentru deșteptarea risipitelor părți ale poporului românesc e mai mică decât oricând. Pe când sute de mii de oameni ce fac parte din neamul nostru sunt cuprinse de un adânc întuneric, pe când mintea lor naturală, curajul lor înnăscut și iubirea lor de muncă îi face vrednici pentru un viitor mai mare, tot pe atuncea noi nu mișcăm nici degetul cel mic măcar în favorul lor, ci ne frământăm în turburări interne, amețiți de orgia palavrelor bizantine și putrezind de vii prin corupțiunea unor parveniți din Fanar carii sub pretextul a chiar ideilor naționale irosesc în vânt puterile noastre.

❦