[28 septembrie 1878]

Trist este când o nație mică, în loc de a sta cuminte și a căuta să tragă folos dintr-o situație pacinică garantată de toate puterile, își iese din minți și sfâșie ea însăși tractatul ce-i asigură acea situație. Trist este când acea nație, săracă de bani, azvârle nebunește pe apa Dunării milioane pentru aventuri războinice; trist este când acea nație, săracă de brațe muncitoare și bogată, prea bogată, de guri flămânde, de speculanți și gheșeftari, își trimite zece mii de muncitori peste graniță să moară în țară străină, de foc, de ger și de foame, fără vreun folos, fără un anume scop decât, poate, a ajuta interesele unui element etnic dujman elementului ei național. Trist este pentru acea nație când, netrăgând nici un folos din nebuneștile ei jertfe, nu poate barem să-și mănție neatinsă întregimea pământului strămoșesc și, deși biruitoare, este silită a ceda trei ținuturi unui puternic și neîndurat aliat și trebuie umilită să se supuie poruncei dinafară întru reorganizarea ei dinlăuntru. Trist este când o așa nație, după atâtea nefericiri de care în nici un chip nu este răspunzătoare nu știe a cere socoteală sumară guvernului smintit ce a împins-o în așa ticăloșenie. Trist. Însă e și mai trist, e rușinos ca atunci când i se cere a se rosti în privința stării ce i s-a creat, atunci când e chemată a-și spune și ea părerea asupra osândei nedrepte dar nerevocabile ce i s-a dat, să fie reprezentată, să se rostească prin graiul unei haite netrebnice de oameni fără nume sau cu nume furat, fără merite, fără nici o garanție de legătură cu pământul țării, fără nici un pic de demnitate omenească. O adunătură de pe poduri, oameni fără altă meserie decât deputăția, samsarii moșiilor statului, pamfletari fără să știe alfabetul cum se cade, plagiatori nerușinați, oameni cu nume și cu titluri de contrabandă, profesori fără pic de știință, patrioți-calpuzani, toată lepădătura socială, cu atât mai primejdioasă cu cât a știut mai bine para dispozițiile din condica penală, e chemată azi a se rosti asupra competenței sale proprii în materie de revizuire a legii temeinice, asupra cedării a trei ținuturi și asupra dării de drepturi la jidani.

O nație întreagă, care și-a vărsat milioane și a înecat cu sângele ei pământul Bulgariei fără să știe pentru ce și numai pe răspunderea guvernului, stă și așteaptă consternată să vază ce hotărâre vor lua Camerile în privința stării nenorocite ce i s-a creat prin Tractatul de pace, la a cărei dezbatere n-a fost admisă a lua parte.

O nație întreagă așteaptă consternată, și în Cameră un smintit paralitic se ridică și aiurește trei ceasuri, citând pasaje bombaste din producțiile sale proprii. Un caraghioz strigă că el nu vrea să dea Basarabia cu nici un preț, odată cu capul, și că e de părere să ne opunem cu armele oricui va voi să ne-o ia, adică Europei întregi. Iar un șarlatan, un escroc literar (ale cărui escrochieri le vom publica amănunțit în curând), un om care a furat numele venerabil al unei familii istorice românești fără moștenitori, un d. Pseudo-Ureche se scoală și insultă cu tirade șarlatenești situația de solemnă durere în care se găsește țara. El, d. Pseudo-Ureche, pe care guvernul radical și naivitatea câtorva alegători l-au ales a fi deputat tocmai al unui ținut din Basarabia, când se discută asupra competenței Camerilor actuale în privința celor trei ținuturi basarabene, el se scoală și, fără rușine, cum e din firea lui, se proclamă competent a vota pentru acea retrocedare.

Întocmai ca meșterii de discursuri funebre, cari caută a se străluci și folosi ei înșii pe cadavrul de-abia coborât în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail și Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau șarlatanești, să se apoteozeze pe sine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă la urma urmelor se proclamă competenți.

În adevăr, orice român cu inima dreaptă și cu mintea sănătoasă trebuie să fie cuprins de un adânc sentiment de durere văzând scârboasa comedie ce se joacă în Dealul Mitropoliei.

❦