[29 septembrie 1878]

Comisiunea aleasă de Senat pentru a face încheieri asupra dispozițiunilor din Tratatul de la Berlin care ne privește pe noi și-au mântuit în sfârșit lucrarea prin propunerea unei moțiuni de următorul cuprins: guvernul să fie autorizat a se conforma Tratatului din Berlin. Totodată să fie autorizat a lua în posesiune Dobrogea și s-o administreze prin regulamente de administrație publică până la convocarea Adunării constituante.

Totodată comisia propune Senatului de a angaja pe guvern ca, atât pentru soluțiunea definitivă a cestiunii Dobrogei, cât și pentru celelalte cestiuni ce rezultă din Tratatul de la Berlin să convoace cel mult în cursul sesiunii viitoare ordinare de trei luni o Adunare constituantă de revizuire, conform art. 129 din Constituțiune.

E prea adevărat cumcă moțiunea aceasta cuprinde în sine capitulația liberalilor în privirea dreptului ce îl pretindeau pentru Camerele lor, că pot ceda, lua, face și desface toate celea după plac.

„Românul“ a rămas pe jos cu citațiile sale false din Bluntschli, cu vestitele sale rectificări de graniță prin care se rășluesc trei ținuturi întregi, cu toate sofismele și mofturile ce le toca zilnic de luni întregi încoace.

Adevărul, ca totdauna, a pătruns încet, dar a pătruns. Cestiuni cari ating atât de mult viața de stat a României, care-i modifică Constituțiunea, care-i schimbă condițiile de existență, nu pot fi rezolvate decât consultându-se din nou nația și întrebând-o de primește sau nu primește stipulațiunile Tratatului de la Berlin; de vreme ce toate cestiunile acestea nici nu erau cunoscute nației pe timpul alegerei actualelor Camere, de vreme ce ea nu și-au făcut alegerile în prevederea sau fiind la ordinea zilei asemenea cestiuni, și în fine pentru că, chiar în cunoștință de cauză alese, totuși Camerele ordinare n-au dreptul de-a rezolva asemenea cestiuni.

Dar ca totdauna capitulația liberalilor e nesinceră. Ce nevoie avea guvernul de autorizația acestor Camere de a ocupa Dobrogea și de a ceda Basarabia, când ele n-au dreptul de a se pronunța nici afirmativ nici negativ în cestiune. Voturile Adunărilor sunt niște pleonasme, niște voturi fără de nici o valoare, pentru că autorizarea de a executa provizoriu și din cauze de imediată oportunitate sau de imediat pericol lucruri care se impun, acest drept îl are guvernul cu și fără Camere.

Sau autorizarea Adunărilor este un pleonasm, o formalitate de prisos, sau, ceea ce credem noi, este un tertip pentru a prejudeca votul Adunărilor de revizuire.

Și un tertip este. Guvernul vrea cu orice preț ca viitoarea Adunare de revizuire să aibă numai a aproba post festa fapte îndeplinite, de a cărora răspundere voiește să se spele de pe acuma prin autorizarea ce o cere de la Adunări.

Tot un tertip e termenul de trei luni pentru convocarea unei Constituante. Interesul cel mai mare al statului nostru ar fi să aibă cât se poate de curând o poziție definitivă, întărită printr-un tratat internațional, mai ales când acel tratat internațional poate fi mâni sau poimâni controversat și când atuncea situațiunea noastră provizorie sau suspensivă va fi în detrimentul nostru.

Se știe de ex. cumcă Tratatul de Paris ne acordase gurile Dunării. N-am avut grija de-a le ocupa repede și Turcia s-a folosit de răgazul dat pentru a revizui tratatul în acea privință și a ne lua gurile Dunării.

În sfârșit, de va primi Adunarea de revizuire sau nu va primi stipulațiunile Tratatului de Berlin, ea trebuie convocată imediat pentru a ști definitiv ce avem de făcut.

❦

[4 octombrie 1878]

Nu suntem dispuși a reveni la umilitul apel pentru unire al „Românului“, la mutra blândă și supusă pe care o face hidoasa pocitură când vede cumcă ștreangul politicei șărlătănești pe care o face ș-o dictează de doi ani și mai bine a început să-l gâtuie. Nu ne pasă asemenea de mântuirea ce-o caută, tinzând mânile în dreapta și în stânga, pentru a găsi razim în primejdia sa.

Ceea ce ne preocupă acuma este falimentul de idei și de acțiune al partidului roșu și ultima încercare de a scăpa printr-un tertip, printr-o apucătură; termenul de trei luni cerut pentru convocarea Adunărilor de revizuire.

De ce nu se convoacă imediat aceste Adunări? Ce discuții grave preocupă pe cele actuale?

Într-adevăr, legea prezentată de d. ministru de finanțe pentru înființare de băi publice, în a cării expunere de motive se zice cumcă igiena este arta prin care sănătatea se perfecționează, legea aceasta, care cere ca-n băile publice să se puie două zile pe săptămână la dispoziția guvernului băi gratis din compartimentul destinat poporațiunei sărace, arătându-se, în naivitatea stilului câmpenesc, că guvernul are nevoie de spălătură și Camera de lăutoare; apoi proiectul d-lui Chițu despre Academie, în a căruia espunere de motive vorbește despre generozități particulare; toate aceste încercări de stil sunt de o natură atât de gravă și de importantă, atât de neînlăturabilă, încât e de neapărată nevoie de a ține Camerele acestea convocate și de a nu apela la conștiința țării în cestiunile de înaltă gravitate care o preocupă.

Trebuie să se mântuie odată comedia aceasta jucată de incapacitate și de perfidia morală. Nu e adevărat că acești domni stau adunați în Dealul Mitropoliei pentru că gravitatea intereselor țării îi cheamă; ei stau aci pentru a se mănține la cârma statului, ca singurul lor mijloc de trai. De aceea, deși bătuți de argumentarea opoziției, deși recunosc cumcă nu sunt competenți a lua nicio hotărâre, totuși cutează a se susține competenți, totuși cutează a se autoriza, când înșii au nevoie de autorizație pentru a-și mai deschide gura astăzi.

N-au dreptul de-a autoriza pe nimeni în privirea dispozițiunilor cuprinse în Tratatul de la Berlin. N-au acest drept cât de depărtat măcar, pentru că la alegerea d-lor era vorba de darea în judecată a cabinetului Catargiu, de desființarea convenției cu Austro-Ungaria, de desființarea armatei permanente, de ridicarea monopolului tutunurilor și a băuturilor spirtoase, lucruri pe cari le-au promis pe toate la Mazar Pașa și din cari n-au ținut pe nici unul, pentru că n-au putut să le ție. N-au dreptul, pentru că au mințit în toate cestiunile de pe atunci, precum mint în toate cestiunile actuale, pentru că toată tendința lor este diurna și bugetul, iar mijlocul minciuna. Trebuie odată ca poporul românesc să înțeleagă cumcă totdeuna omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere, fie razimul moral al unei mari inteligențe sau a unei mari culturi, numai acela cumpănește când face legi, judecă cu precauțiune și nu are interes de a sta neapărat la putere, numai și numai pentru a se hrăni din budget.

De aceea trebuie un nou apel la țară, întâi, pentru că Adunările actuale sunt pe deplin incompetente de a se rosti în alte cestiuni decât în punerea la dispozițiunea lor a băilor gratis din compartimentul populației sărace; al doilea, pentru ca Adunările să se curețe de diurnași, cumularzi, cartofori de meserie, vânzători de bilete de la „Caffe chantant“ și advocați fără pricini cum și fără știință de carte.

Puțin ne pasă nouă cine se va alege. Fie negustori cinstiți, țărani, proprietari mari, numai elemente sociale pozitive să fie, nu de acelea cari trăiesc din putrejunea corupțiunii publice, nu de acelea pentru cari diurna de doi galbeni și gheșefturile cu moșiile statului sunt idealele vieții.

Respingem dar tertipul autorizării de prisos din partea Camerelor, o autorizare prin care guvernul voiește să scape de răspunderea ce cade asupră-i și prin care totodată voiește să lege libera părere a Adunărilor de revizuire.

Respingem termenul de trei luni, pentru că nu suntem în stare a vedea importanța băilor gratis pe care le cere guvernul în compartimentul poporațiunii sărace.

Amețiți de gravitatea unei situațiuni pe care au creat-o prin ușurința și incapacitatea lor, simțindu-și apa la gură și aproape a se îneca, mai încearcă din răsputeri a amăgi prin tertipuri opinia publică.

Dar a sosit momentul grav în care unul care vorbește adevărul e mai ascultat decât o sută cari mint.

A sosit momentul mare în care apa se limpezește și gunoaiele pe cari le purta vijelia trecătoare sunt aruncate la mal sau cad în fund; a sosit momentul în care nulitatea, incapacitatea, corupțiunea și venalitatea trebuiesc să reintre în întunericul din care au ieșit, să se coboare în ulița de pe care s-au ridicat.

❦

[4 octombrie 1878]

Din capul locului politica esterioară a guvernului nostru a fost șovăitoare, nehotărâtă, lipsită de energie având numai și numai de scop de-a mănține popularitatea oamenilor ce-l compun, nimic mai mult. Ceea ce s-a făcut în mod hotărâtor s-a făcut întotdeauna prea târziu.

Înainte de toate nu mai e nici o îndoială cumcă guvernul a lucrat întotdeauna fără știrea și consimțământul prealabil al Parlamentului.

Acest guvern anihilat — precum îi zice d. Cogălniceanu — știa în iunie anul trecut că rușii vor cere îndărăt Basarabia, o știa din gura a chiar principelui Gorciacof, precum a mărturisit-o ministrul nostru de externe, și cu toate acestea a trecut Dunărea cu armata, fără a semna cu rușii cel mai mic act internațional, lucru nemaipomenit de când lumea. Tot acest guvern anihilat a dat Basarabia, a primit Dobrogea și s-a declarat că se supune dispozițiilor Tratatului din Berlin, convocând post festa Parlamentul, ca să-i dea un bil de indemnitate.

Camera aceasta, împreună cu guvernul, știind bine că nu sunt, nici pot fi espresia voinței naționale și-au intervertit rolurile. Camera protesta în toate privințele, guvernul făcea după spatele ei tot ce poftea și în urmă-și primea absoluțiunea.

Cel puțin dacă guvernul ar fi fost consecuent de la început până în capăt; dacă, puindu-se odată deasupra opiniei publice și a voturilor esprese ale Camerei, ar fi lucrat cu energie, ar fi considerat votul țării ca prejudițiabil intereselor ei adevărate, dacă ― intrat odată în apele rusești — s-ar fi aranjat cu această putere și ar fi primit tot ce ea voia să dea de la început; adică o sută de milioane despăgubire de război, ținutul și cetatea Vidinului, Dobrogea împreună cu Silistra, dacă ar fi primit fără rezervă sfatul unui mare și energic diplomat, care le-a spus Arrangez-vous avec la Russie! atunci … ei bine atunci ar fi comis greșală, nu o negăm, dar o greșală consecuentă, pentru moment folositoare, c-un cuvânt ar fi riscat ceea ce pierde și astăzi, dar ar fi câștigat cu mult mai mult. Dar a căuta și popularitate și succese, a se teme de incriminările opoziției, pentru că reprezintă alte puncte de vedere; a înota în ape rusești și a se strica cu ea, a repeta apoi greșelele și astăzi cu aceeași duplicitate și lipsă de statornicie este sau incapacitate, sau — ceva mai rău — trădare, sau amândouă deodată.

Care va fi purtarea guvernului cu luarea Dobrogei? Înainte de trei săptămâni încă, sub interimul d-lui Câmpineanu, guvernul a părut dispus de-a se pune pe terenul occidental, de-a primi Dobrogea numai din mânile comisiei europene, ca o zestre europeană.

Ce se va întâmpla în realitate?

Nota din urmă a Rusiei a spus curat că acele comisii însărcinate cu predarea dintr-o parte și luare în primire de alta a Basarabiei vor putea servi și pentru luarea în posesiune a Dobrogei. Guvernul n-a răspuns nimic la aceasta. Quis tacet consentire videtur… vom primi deci Dobrogea din mâini rusești; schimbul, atât de mult combătut prin vorbă de d-l Cogălniceanu, se va consuma în faptă.

Într-adevăr la 12 ale lunei curente, înainte de a fi vorba de o comisiune europeană de delimitare, armata noastră va intra în Dobrogea și va primi-o din mânile unei comisii rusești.

Astfel guvernul nostru înoată în ape rusești fără de-a trage din acest raport nici un folos, iar Camera zeloasă dezice ceea ce a zis, dezvotează ceea ce a votat, își mânjește existența ei cu cea mai mare lipsă de consecuență care e cu putință și toate acestea numai pentru a se ține la putere împreună cu toată ceata flămânzilor.

A presupune că toate acestea se fac din patriotism ar fi absurd. Se fac din interes. Cine n-are nimic, nici avere, nici nume, nici inteligență, nu poate fi patriot; e un om de rând și nimic mai mult.

Primirea în acest chip a Dobrogei, anexarea unei țări și cesiunea unei provincii prin o moțiune e lucru nemaipomenit, nu e decât masca sub care se ascunde carte blanche, mâna liberă de a cheltui cu milioanele, rapacitatea partidului liberal.

Dobrogea — după cât auzim — va fi administrată de Ministerul de Esterne, având mâna liberă în privirea cheltuielelor și fiecine știe cât de liberă e mâna d-lui Cogălniceanu. Prefecții viitoarei provincii se vor recruta asemenea din tot ce țara românească are mai flămând și mai lacom; auzim de ex. de d. Holban, care pentru a fi numit prefect și-a renegat solidaritatea cu fracția din Iași și a votat pentru moțiune, pe când d. Ionescu, privit pân-acum drept șef al fracției, a votat contra ei.

Cu prețul de-a rămâne la putere vor mai face multe d-nii liberali. Astfel după o depeșă din Viena, „Daily Telegraph“ ne spune că guvernul rus solicită deja de la cel român subscrierea unei convenții care să acorde trupelor rusești dreptul de-a trece prin teritoriul României pentru doi ani minimum de la espirarea terminului stipulat prin Tratatul de Berlin pentru deșertarea țării de trupe rusești.

Cunoscând deja cu cine avem a face, prevestim că, de la început, vor refuza înjurând, pentru a lua țării orice drept de compensație, și în urmă guvernul anihilat va semna totuși o asemenea convenție, convocând în urmă Camerele pentru ca să-i dea un bil de indemnitate. Și Camerele îl vor da negreșit.

Astfel din rău în mai rău, până ce vom ajunge în starea Chinei. Nu ne îndoim că până atuncea roșii se vor fi înțolit toți; și, cetățeni ai universului întreg, cosmopoliți precum sunt, se vor așeza cu prețul vânzării la Paris, toți cavaleri ai ordinelor Sf. Anne, Sf. Stanislas etc.

Bătrânul C.A. Rosetti își va fi ajuns ținta vieții întregi: nimicirea României.

❦

[4 octombrie 1878]

Este istoricește inexact cumcă plaga funcționarismului datează de la regimul constituțional, adică suirea pe tron a lui Cuza Vodă. Această plagă e foarte veche. Ea exista și sub Regimul Vechi, unde slujba făcea pe om să intre în ierarhia aristocratică și-l elibera de serviciul militar, de biruri, de pedepsele trupești. Mai cu seamă Regulamentul Organic a făcut să răsară funcționarismul după exemplul Rusiei. Îndealtmintrelea e prea adevărat cumcă înaintea regimului constituțional funcțiunile erau căutate din cauza titlurilor și avantajelor ce dădeau, nu însă pentru leafă. Apoi mai trebuie s-adăogăm că pe atunci un singur om — Vodă — era distribuitorul, pe când azi 159 de deputați și 76 de senatori, adecă 235 suverani, în mare parte hămesiți, fără scrupul și fără responsabilitate sunt distribuitorii. Iată răul.

❦

[5 octombrie 1878]

Am avut adeseori ocazia de-a spune în ziarul nostru că valoarea întregei activități omenești nu atârnă de la ceea ce face omul, ci de la cum o face. Ce, adică substratul acțiunii, poate fi combătut, însă dacă modul de aplicațiune e în toate părțile sale complet, consecuent și puternic atunci el poartă tiparul onestității. Ideea poate fi greșită, dar e respectabilă, și-n orice caz discuția asupră-i rămâne teoretică și rezervată, precum e orice discuție asupra unor principii generale. În acest cum, în modul aplicațiunii unei idei se reflectă totdauna caracterul oamenilor cari o aplică, și când acest caracter e hotărât și mare, fie cineva chiar dușmanul ideei, totuși impresia ce-o face asupra lui aplicarea este binefăcătoare.

Din nefericire tocmai esențialul acțiunii omenești, caracterul statornic și hotărât lipsește multora din oamenii noștri de stat, iar axioma generală pe care un român trebuie să și-o puie când judecă asupra oamenilor țării sale este că vor face tocmai contrariul de ceea ce-au făgăduit să facă. Altfel, luându-se după vorbele lor, va greși în totdauna.

N-am admis nicicând convenția cu Rusia, nici trecerea Dunării, pentru că n-am susținut niciodată că nația românească e moleșită și trebuie să i se lase sânge, precum zicea „Românul“. Dar, neadmițând-o ca idee, ne puteam aștepta că, dacă guvernul va trimite armata, o va îmbrăca, o va hrăni, o va comanda cum se cuvine. În locul acestora ce a făcut guvernul? A trimis-o ca o jertfă pentru care țara n-are dreptul de a cere nici o compensație, căci n-au iscălit nici două linii cu împărăția Rusiei, a trimis-o îmbrăcată în zdrențe pentru că comisese deja crima de a vinde mantalele și căciulele cumpărate de ministrul Florescu; au lăsat-o fără provizii, încât era silită de a se hrăni cu porumbii cruzi de pe câmp, în fine a purtat-o câmpiile, fiind în parte rău comandată, și dacă această armată n-ar fi avut curagiul personal și sângele rece moștenit de la străbunii ei, adecă de la niște rase mult mai nobile decât guvernanții noștri, campania ar fi fost o mare rușine.

Să judecăm în analogie ocuparea Dobrogei. Ministrul nostru de esterne a promis că nu va face mari cheltuieli, că ele se vor acoperi din chiar venitul provinciei.

Permită-mi-se a crede tocmai contrariul.

Anexarea Dobrogei poate să fie pentru mulți o idee admisibilă, a căreia combatere nu va trece dincolo de marginele unei discuții teoretice. Prevedem însă de pe acuma — să dea D-zeu să nu avem dreptate — cumcă aplicația are să fie revoltătoare.

Deja ni se spune despre lefile mari pe cari au de gând să și le croiască patrioții; deja au început a se ivi prin ziare planuri de poduri peste Dunăre, canaluri între Dunăre și Marea Neagră, deja, cu ficțiunea și sub pretextul de a crea un Eldorado, se fac încercări de a îndupleca opinia publică în favorul unor cheltuieli cari vor fi enorme. Vom vedea în curând cum partidul roșu va umplea provincia cu ciracii d-lui C.A. Rosetti, cu netrebnicii cari nu se pot hrăni și îmbogăți altfel decât pe spinarea și în paguba statului român. Apoi vor urma întreprinderi de milioane pentru poduri pe uscat și șosele pe apă și câte comedii toate.

De aceea revenim la ideea noastră emisă de a se consulta populația și de a vedea sub ce condiții voiește să se țină de statul român. Să fie o învoială, nu o cucerire. Departe de a voi să deznaționalizăm deosebitele elemente de acolo, noi suntem din contra, de părere că școala elementară trebuie să fie confesională și că în ea turcii să învețe turcește, tătarii tătărește; căci aceasta e singura cale pe care pot înainta. Să nu repetăm noi, popor mic și necuceritor, nedreptățile ce se fac naționalității noastre chiar în țările învecinate, să nu impunem nimănui limba și instituțiile noastre.

Nu exista o Românie transdanubiană, ci o provincie populată mare parte cu elemente străine cari, alipite de țara noastră, trebuie să se simtă, în patria lor străveche, nesupărați întru ale religiei, limbei, dreptului. A face însă din Dobrogea o colonie de netrebnici, în care să trimitem o pletoră de funcționari fără știință de carte și lipsiți de omenie, precum împlusem la rândul ei Basarabia cu tot ce avea România mai inept și mai corupt, ar fi un dezastru pentru acea provincie și cel mai nimerit mijloc de a o pierde cât se poate de curând.

Sunt relații de drept acolo ce trebuiesc cunoscute bine și mănținute; sunt relații economice care trebuiesc cruțate. Administrația din România e tot ce se poate mai rău pe pământ. Voim s-o dăm și acelei provincii? Voim să sărăcească și să scadă populația de acolo precum sărăcește și scade la număr populația agricolă din România? Ne îngrozim la ideea că s-ar introduce și acolo acele mii de lipitori și de cenușeri cari umplu țara noastră, acei vandali cari nu știu nici abecedarul și aspiră de-a deveni prefecți, acele lăcuste ale visteriei și ale averii țăranului cari ne-au înfundat țara în datorii și au adus pe sătean la sapă de lemn.

Știm că vorbele noastre sânt ca celea ale prorocului din pustii. Contra instinctelor de rapacitate a unei societăți putrede și corupte, contra Bizanțului modern cuvintele nu ajută nimic, ci numai biciul și baioneta; dar ne îndeplinim datoria, deși știm bine că, în loc ca Dobrogea să devie un Eldorado al unei bune și părintești administrații, al dreptății și muncii regulate, va deveni din contra un Eldorado al tuturor cavalerilor de industrie, al diurnașilor și cumularzilor pe cari patrioții nu i-au căpătuit încă.

❦

[5 octombrie 1878]

Acest articol se vede a fi scris de o inteligență care caută sincer mijloacele de a îmbunătăți soarta sătenilor noștri; și cu toate astea, în pasajul care precede, începând de la cuvintele „nu știți că orice lege relativă la veniturile și cheltuielile statului…“, ideea autorului nu ni se pare lămurită. Dacă autorul voiește să zică că Constituțiunea dă, în Adunarea Deputaților, preponderanță burgheziei și sătenilor și că aceste elemente din nenorocire nefiind încă destul de dezvoltate la noi, influența pe care legea le-o atribuie se exercită nu de ele, ci de o categorie de oameni care se prefac, pentru interesul deputăției, că sunt protectori ai burgheziei și ai sătenilor, dar care, în realitate, nu înțeleg interesele și nu simt trebuințele acestora și nu știu prin urmare să îndeplinească rolul ce Constituțiunea atribuie burgheziei și sătenilor în mecanismul nostru constituțional; dacă aceasta este ideea autorului, atunci ideea este esactă și acest fapt constituie un rău pe care suntem datori să-l constatăm. Dacă însă ideea autorului este, după cum s-ar părea din câteva cuvinte întrebuințate în acest pasaj, că nu se cade ca Adunarea Deputaților să voteze ea întâi legile finanțiare, ci Senatul să aibe cea mai mare influență în privirea acestor legi, nu împărtășim această părere. Credem din contră că Adunarea Deputaților trebuie să păstreze o influență predomnitoare în afacerile finanțiare.

❦

[6 octombrie 1878]

„Pe arborul tăcerii crește fructul ei, pacea“ — zice un frumos proverb arab, care se aplică întrucâtva la atitudinea modestă de astăzi a presei române.

Întradevăr, pare că s-ar fi dat un mot d’ordre ziarelor liberale și afiliaților de a păzi un silențiu tăcut sau o tăcere silențioasă, după cum ar zice d. Pantazi Ghica, asupra activității acestei sesiuni estraordinare, în care s-a pus la cale cestiunile cele mai grave pentru viitorul României.

Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic ce-l arată ziaristica pentru regiuni depărtate, unele pentru Bosnia și Erțegovina, altele pentru Afganistan și pentru îndrăznețul Șir-Ali, încât, urmându-se acest metod de-a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, până ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanța lor pierderea unei bucăți din pământul patriei.

Astfel, pe când turcii împresurau Bizanțul, înlăuntru se discutau și se certau asupra unor subtilități teologice, iar azi, când slavismul lovește cu talazurile sale de invaziune corabia statului român, pasagerii acestei corăbii fără busolă și fără ancoră, corupta generație de astăzi începe a avea un semnificativ interes pentru cestiuni de pură etnologie. În zadar s-au ridicat glasuri spre a arăta că într-altă direcție ar fi trebuit să pornească corabia, că vâslașii au apucat pe unde talazurile sunt mai mari și stâncile mai primejdioase; societatea din corabie, superficială și plină de zădărnicii, nu încetează sau de a se certa pentru cea mai bună formă a organizației omenești, pe când nu are nici pe cea mai rea, sau tace atârnându-se de câte o cruciuliță rusească.

Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în surul negrei străinătăți. În zadar moldovanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul și țărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă și Chilia; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-și măsura țara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat. În zadar își va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cumcă, tari ori slabi, în trecut nu s-a găsit unul dintre noi care să consfințească pierderea pământului sfânt al patriei, astăzi va găsi sute de oameni, aleși în Sfatul țării, cari au căutat zile întregi formula ca să scape de acel pământ, căutând a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie și de bărbăție, lipsa lor de adevărat și energic patriotism.

Iar poporul? Poporul tace, petrece cu jucării, cu părăzi, cu intrări triumfale; poporul, care și-a vărsat sângele și aurul pentru a ține pe umere o politică nesocotită și criminală, va găsi în fraze jurnalistice, în laudele lingușitorilor săi, în panglicăriile demagogiei fățișe și a celei mascate o despăgubire meritată pentru pierderi reale și ireparabile.

Aceiași oameni cari vorbesc totdauna de dânsul, se numesc reprezentanții lui par excellence și găsesc neapărată consultarea lui dacă un profesor ignorant a fost dat afară sau un cetățean bețiv a mâncat bătaie la alegeri, aceiași oameni găsesc cu totul de prisos de a-l consulta când e în joc soarta lui întreagă. Pentru România cestiunea că d-nii Vizanti sau Daniileanu își pierd posturile sau că un guvern a avut candidaturi oficiale sunt lucruri de zece ori mai importante decât pierderea a trei ținuturi și anexarea unei țări a cărei cultură va costa minimum două sute de milioane.

Și care e motivul că nu se consultă țara tocmai când e mai mare trebuință de aceasta? Pentru că sunt rușii în țară — răspunde d. Holban, viitorul prefect din Dobrogea cu 1500 de franci pe lună.

Pentru că sunt rușii în țară. Dar oare Senatul n-a fost dizolvat asupra intrării rușilor, iar actualul Senat n-a fost ales pe când talazurile invaziei acoperise Moldova? Oare nu tocmai corpul acela, care ar fi putut rezista, care ar fi putut împiedeca acțiunea fatală a unui guvern vitreg, a fost dizolvat spre a se convoca altul într-un termen mai scurt decum prevede legea și sub imediata impresie a invaziei?

Fost-a cineva care să spuie poporului în ce stare vor ajunge frații lui din Basarabia cedată, pentru a-i trezi instinctul de conservare și bărbăție?

Rusia a intervenit cu generozitate în neliniștele agrării din Bulgaria și Erțegovina, căci substratul material al neorânduielilor din Turcia a fost, ca totdeuna, o cestiune economică. Dar oare știe d. Holban, prefectul de Tulcea, ce e în Rusia?

Nu e acolo poporul supt și istovit de tot felul de dări nedrepte, nu a devenit țăranul rusesc chiar o adevărată raia? Nu e arbitrariul agenților guvernului mai mare decât a celor turcești, nu lipsesc toate garanțiile siguranței și libertății personale?

Relele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia, sunt cu mult mai mari decât ale Turciei balcanice. Neliniștele din Bosnia, Erțegovina și Bulgaria sunt pe zece părți întrecute de cele din ținuturile Cirigin din gubernia Vorones, Cernâgov și altele din Rusia. E destul ca țăranul să fie acolo nemulțămit cu soarta lui pentru ca guvernul rusesc să prefacă țara într-un pustiu. În momentul în care rușii au plecat spre a elibera Orientul limba polonă se alunga din oficiile Poloniei, tipărirea de cărți în limba ruteană era oprită; era oprit chiar de-a cita în note la scrieri istorice textul unor documente vechi, scrise în limbă malorosiană; era oprit cu asprime de a cânta concerte arii malorosiane.

Sub forma monarhiei absolute domnește cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliție a conștiinței care închide în temniți mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un șir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la muncă silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească și băietani de pe băncile școlii, pentru nimicuri, pentru credințe cari au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura și pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv.

Și acestea nu le spunem noi, le spune un rus chiar, un profesor de universitate, d. Dragomanov, care a fost destituit din catedra sa de la Chiev pentru că a încercat a scrie asupra limbii malorosiane.

Și dacă o asemenea soartă așteaptă pe slavi chiar în împărăția Moscului, ce soartă va aștepta oare pe bieții români din Basarabia!

Cu toate că o străinătate neagră și nendurătoare, barbară și robită și-a întins ghearele asupra unei părți din țara noastră, Camerele actuale au autorizat, neautorizate ele înșile, cedarea provinciei, fără a crede de cuviință de a consulta poporul. La ce trebuie să știe poporul sub ce soi de stăpâni va ajunge o parte a lui, sub ce stăpâni e amenințat de a cădea întreg?

Câteva numiri schimbate ale ulițelor Bucureștilor, câteva cântece ale muzicei militare, o reprezentație gratis la teatru și căpătuirea patrioților în Dobrogea îi vor lua ochii. Apoi mai e cestiunea Afganistanului și a Africei centrale, care ne interesează pe toți într-un grad cu mult mai mare, alcazarul Ionescu, unde vor veni celebrități care să netezească neplăcutele încrețituri ale frunților sibarite și să readucă râsul pe buzele stâlpilor de cafenele care pun la cale țara și soarta nației.

❦

TEATRUL ROMÂNESC. DESCHIDEREA STAGIUNII 1878-79

[Articol cu paternitate incertă]

[6 octombrie 1878]

Dumineca trecută, 1 octombre, Asociația dramatică și-a deschis stagiunea cu reprezentația Fiica lui Tintoretto, melodramă în 5 acte.

Ca toate melodramele „de boulevard“, după cum se zice în termeni de teatru, și Fiica lui Tintoretto este un spectacol interesant, în care o intrigă încâlcită și presărată cu situații enigmatice ține loc de tot, patimi umflate câte vrei, dar la caractere să nu te aștepți, minuni închipuite destule, dar adevăr lumesc deloc. Eroii se nasc, trăiesc și mor, umblă, se mișcă, intră și ies, totdeauna ex machina, fără altă noimă decât spre a sluji încâlcirii melodramatice. Un intrigant, cel puțin un om mârșav și spurcat (după fapte numai, că aminteri, după vorbele lui naive, se vede a fi băiat bun), încurcă și turbură fericirea și liniștea a o sumă de alte persoane cinstite, ori din ambiție, ori din dragoste, ori din „sfânta foame“ a banilor, ori din cine știe ce altă netrebnică pornire, sau, și mai bine, din toate deodată, ca să fie melodrama și mai grozavă. Ba încă, mulți intriganți de melodramă, dacă i-ai întreba la o adică, nici ei n-ar ști să spuie pentru ce fac atâtea mișelii și supără pe oamenii de treabă, buni-nevinovați; dar îi supără pentru că-i supără; aminteri, ce fel de melodramă ar fi aceea fără un „infam intrigant“? Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d-a rândul, dar în sfârșit, în actul al cincilea, i se înfundă și lui; ori că-l ia și-l duc la poliție; ori că victimele lui chiar îl răpun; ori că se ucide el însuși de mustrarea cugetului; ori, dacă nu i se întâmplă una din astea, apoi trebuie neapărat să-i cază apoplexie sau tavanul în cap, pentru satisfacția înaltei nobilimi și onor public.

Acesta e calapodul literar pe care e turnată și Fiica lui Tintoretto și în adevăr, în această melodramă mișelul Arezzo, după ce a făcut atâtea ticăloșii, moare la sfârșit trăsnit de o încurcătură galopantă de intestine, și astfel se descurcă toată comedia.

Astfel dar, pentru deschiderea stagiunii unui mare teatru național, nouă ni se pare că alegerea unei bucăți de soiul cam rococo al melodramelor „de bulevard“ nu este tocmai nimerită.

Traducția melodramei Fiica lui Tintoretto se datorește unei pene strălucite, ce nu pentru întâia oară păcătuiește numai de hatârul muzelor românești. (Vorba ceea: — El iubește muzele românești. — Dar muzele pe el? — Și el pe ele.) Și se poate zice într-adevăr că e o traducție minunată, de vreme ce traducătorul, anume d. Frideric Dame nu știe, nu poate să știe românește.

Onor. comitet teatral are în frunte-i, ca director general, pe d. Ion Ghica, prezidentul Academiei Române, și în sânu-i pe d. G. Sion, membru în aceeași Academie; nu mai pomenim și de multiscusitul d. Pseudo-Ureche, membru și în comitetul teatral, care se zice c-a părăsit jețul academic fiindcă, din nenorocire și dimpotrivă cu speranțele-i legitime, nu s-a dat premiul Năsturel operelor d-sale spurii, tipărite ad hoc. Prin urmare, de la acest onor. comitet teatral, bucățică ruptă din Academie, suntem în drept a cere puțin respect pentru limba românească. Întâiul teatru românesc din țară, cârmuit de membri din Academia românească, pe a cărui scenă se vorbește o limbă ce numai românească nu-i, e cam ciudat lucru, ce-i drept. Și de aceea nici nu putem crede că onor. direcție generală a avut ceva în știre despre traducția minunată a d-lui Fr. Dame, cu care s-a deschis alaltăieri seara stagiunea teatrală.

Deschiderea unei stagiuni nu e tocmai un prilej pentru a se critica fiecare actor în parte, mai ales când toți sunt cunoscuți din trecut publicului. Însă o observație sau două, chiar de pe acum, întru cât privește aceea ce în franțuzește se zice l'ensemble, credem că și-ar găsi loc în această dare de seamă.

Este elementar într-un teatru că toți actorii trebuie să vorbească tot într-un glas, adică să aibă cu toții un diapazon statornic. Duminică seara multe scene s-au jucat așa încât părea că un actor vorbește din pivniță și altul din podul casei; iar când vorbeau mai mulți era și mai ciudat. La o întrebare șoptită, un actor poate răspunde într-un glas cât vrea de tare, însă nu într-un glas mai înalt sau mai adânc decât glasul căruia-i răspunde.

Apoi ar mai fi de dorit ca figuranții, coriștii și rolele de a doua și a treia mână să se arate ca făcând parte vie din comedia ce se înfățișează pe scenă; adică, la moartea vreunui erou, jalnici să fie, iar la nuntă cheflii; și dacă s-ar putea să nu mai stea drepți și la rând, soldățește, că doar disciplina dramatică se deosebește de cea de la cazarmă. Un erou zelos asudă în fața scenei în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarășii lui de luptă, chip și seamă, pe cari el îi conjură cu limbă de moarte să-l răzbune și să scape patria de vrăjmași, voinicii lui, stă drepți la linie, fără să-l asculte, și se gândesc: unul că s-apropie Sfântul Dumitru, altul că n-are palton ori că s-au rupt ghetele, altul că n-a plătit abonamentul la birt — fel de fel de nevoi, mă rog, cum are tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi însă fiecare și le știe și nu privesc deloc pe public, care ar dori să vază pe „tovarășii de luptă“ ai eroului ce moare puțin mai mișcați de pierderea căpitanului lor.

Direcția de scenă ar trebui să se cam gândească la îndreptarea acestor cusururi inveterate în teatrul românesc.

Sfârșim, sperând că la locurile competente din teatrul românesc părerile criticei cinstite vor fi citite măcar cu aceeași luare-aminte cu care se citesc măgulirile și laudele banale, gratuite sau nu.

❦

LA VOCE D’ ITALIA

[7 octombrie 1878]

D. Cavaler Enrico Croce și-a propus a scoate un ziar italiano-român pentru a face România cunoscută conaționalilor săi.

Nu discutăm necesitatea ziarului, căci în urma urmelor aceasta va atârna în mare parte de la modul cum va fi redigeat. E adevărat îndealmintrelea că tocmai în Italia am fost calomniați îndestul, că chiar astăzi cercurile oficiale ale noului regat nu ne dau un sprijin îndestul de puternic și că în special Italia ne cunoaște foarte puțin, deși națiunea italiană ne e cea mai înrudită prin limbă dintre toate celelalte națiuni romanice.

Ceea ce am dori însă cu tot dinadinsul e ca noua foaie — căreia îi dorim mult succes și viață îndelungată — să fie pătrunsă de spiritul adevărului.

Destule ziare avem în țară, a căror singură ocupațiune este de-a lăuda națiunea, a-i măguli instinctele sale, a-i demonstra lucruri indiferente ca periculoase, iar pericolele, ca lucruri vrednice de dorit. Destul ni s-a vorbit de glorie, de tărie, de primatul nostru în Orient, pe când ar fi trebuit să ni se dea sfatul serios de-a cumpăni puterile noastre și de-a nu aspira la lucruri himerice, foarte costisitoare și foarte zădarnice pentru stadiul nostru cel mic de cultură.

Desigur că ținem la simpatiile Italiei și am fi foarte bucuroși ca să se reînoiască acele relațiuni amicale și de solidaritate de interese, cari predominau în veacul nostru de aur sub coborâtorii Basarabilor și ai viței Mușatin, pe când Cetatea Albă și Chilia erau pline de negustori genovezi și venețieni, pe când galbenul venetic era o monetă cunoscută, pe când republica Veneției întreținea atât de puternice relațiuni cu Ștefan Vodă pomenească-l!

E drept că un ziar nu e vrun lucru mare, — puțin schimbă din cursul fatal al evenimentelor, ba este adesea un fruct al acelui curs. Dar de bine de rău tot e mai mult decât nimica și poate da direcție unei mișcări oarecare. Astfel planul de colonizațiune a Dobrogei prin italieni ar fi vrednic de-o atenție unui ziar italian român; și dacă ar succede o dată de-a porni curentul unei colonizări latine spre România, nu ne îndoim că chiar latifundiile României proprie ar fi un teren roditor pentru o asemenea lăudabilă operă.

Nu ne facem mari iluzii asupra acestui plan — din contra suntem mai aplecați de-a crede că nu va reuși decât că va reuși. Dar bine cercetându-se terenul și având ținte limpezi înaintea ochilor, lucrul n-ar fi cu neputință și ne-ar fi folositor și nouă și cauzei romanice în genere.

Iată dar un orizon larg, care se deschide noii întreprinderi ziaristice. Istoricește s-ar putea ocupa cu relațiile tradiționale, deși ajunse în desuetudine dintre Italia și țările dunărene române, politicește ar putea milita în favorul întărirei elementului nostru izolat din răsăritul Europei printr-o nouă influență de sânge romanic.

După programă nu ne putem rosti încă, dar sperăm că foaia nu va fi pur și simplu un vestitor de noutăți și de complimente, făcute nouă, cari nu le prea merităm, ci va îndeplini un scop serios și bine hotărât.

„La voce d'Italia“ va apărea joile și duminicile; prețul pe an 20 franci, pe șase luni 12; direcția și administrația e în strada Academiei nr. 24 la Tipografia națională.

❦

MIȘCĂRILE ÎN RUSIA

[8 octombrie 1878]

„Journal des débats“ primește din Petersburg următoarele șiruri:

Dacă revoluționarii se abțin pentru moment de la noi acte sângeroase și nu fac să urmeze uciderii generalului Mezențof alte fărădelegi asemănătoare, ei se despăgubesc dând un avânt mult mai mare literaturii lor; oprite prin legi și înmulțind proclamațiile și broșurile lor, pe cari le iubesc într-un mod atât de particular. E curios că toate silințele celor două poliții, cea oficială și cea secretă, cu care Petersburgul e cu deprisos aprovizionat, nu izbutesc a descoperi ascunzătorile misterioase unde se fabrică și se imprimă productele lor și că continuă a da piept cu autoritatea făcându-le să circuleze liber prin mijlocul poștei mici. Proclamațiile nu se mai numără printre rarități și orice persoană, cât de puțin notabilă, primește mai multe cum ar dori; cum e cu putință deci ca poliția să fie în neputință de-a pune mâna pe autorii lor, cât și pe presele tipografice, de sub cari ele ies la lumină? Tipografiile sunt supuse în Rusia unei inspecții mai riguroase, care pare a face cu neputință orice contravenție; sfințenia domiciliului nu se respectă mai mult decât libertatea cetățenilor; arestările nu atârnă decât de buna chibzuință a agenților și cu toate înlesnirile acestea, perchizițiile nu ajung la nici un rezultat.

Efectul cel mai limpede a acestei literaturi subterane e că-ntreține panica-n societate. Citind profesiile de credință a acestui partid pus la index și care nu pierde nimic din superba sa mândrie, partid ce amestecă amenințările cu blestemele și în cari un tribunal, avându-și scaunul în întuneric și arogându-și cu toate astea drepturile unui judecător suprem, rostește hotărâri neîndurate atât contra unor clase întregi ale societății, cât și contra unor indivizi izolați, citind zic acele profesii de credință e natural că funcționarul public cât și burghezul nu se simt tocmai în apele lor și se-ntreabă ce trebuie să crează. Dacă aceste foi n-ar fi cu asprime proibite, ei s-ar îngriji cu mult mai puțin și nu le-ar da mai multă importanță decât altor rătăciri ale spiritului omenesc; însă faptul că apărarea guvernului e-n neputință de-a opri circularea acestor foi, trezesc ideea că dușmanul se razimă pe puteri însemnate și că neapărat cată să se ție seama de el. Mii de zgomote stranii circulează în privirea aceasta și s-acreditează pe zi ce merge mai mult: se asigură, de pildă, că această organizație revoluționară are afiliați pretutindenea, că-i are în toate ramurile administrației publice, ba până și-n sânul corporațiunilor, destinate anume pentru a urmări pe revoluționari și că prin această conivență secretă se esplică imunitatea relativă, de care s-au bucurat pân-acuma. La aceste descoperiri îngrozitoare se mai adaogă povestiri nu mai puțin îngrozitoare asupra proiectelor grandioase ce li se atribuie contra societății. Se vorbește de esterminarea personalului guvernamental, a bogaților și a burgejilor și oamenii își șoptesc la ureche că întreaga capitală sau măcar unele cartiere vor zbura în aer prin mijlocul dinamitului pe care hornarii îl vor pune pe drumuri. Toate acestea se spun firește într-un ton pe jumătate glumeț: însă bagi în curând de seamă că această veselie prefăcută ascunde o neliniște reală și că viitorul se anunță plin de nouri grei.

În aceste proclamații, dintre cari una din cele din urmă poartă titlul Moarte pentru moarte, se găsește esplicarea și justificarea uciderii șefului jandarmeriei. Dacă o credem, atunci fără cuvânt s-au atribuit acest act unei simple răzbunări pentru esecuțiunea lui Kovalski, răzbunare esercitată asupra unui nevinovat. Generalul Mezențof a fost condamnat la moarte pentru că a meritat-o el în persoană, în zilele prefectului capitalei Trepof el își permisese procedări crude și ilegale către deținuții politici și a primit răsplătirea. Revoluționarii nu sunt atât de răi, precum ar voi cineva să-i facă în aparență, și nu sacrifică vieți omenești fără deosebire. Dacă generalul Mesențof n-ar fi călcat datoriile sale, nimeni nu l-ar fi făcut răspunzător pentru ofense comise de alții și el ca persoană, nu ca șef al jandarmilor a suferit pedeapsa decretată.

❦

[8 octombrie 1878]

Mâne, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București.

Într-adevăr, dacă este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, când totul e amenințat, să prezinte o priveliște mai mândră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, când Camerele s-au dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut și rumpându-le, au ținut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii.

Pe când o generație coruptă, fără de mândrie și statornicie, formează publicul privitor, oștirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți cari în restul societății s-au pierdut.

E drept că toată organizarea noastră politică, tot aparatul de legi și instituții introduse cu deridicata, toată neîngrijirea de pân-acuma pentru clasa agricolă română tind a o nimici cu desăvârșire.

Nu e număr din „Monitor“ care să nu cuprindă liste lungi de dări directe și indirecte, județene, comunale și de alt soi, cari toate în linia din urmă se percep din punga țăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România. Munca lui o precupețesc negustorii și o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare latifundiilor statului și celor particulare, dările plătite direct și indirect de cătră dânsul susțin legiunile de funcționari ai statului, ai comunelor, ai județelor; c-un cuvânt o organizație în care vorbește și pe care-o influențează toți aceia cari nu produc în economia nației nici măcar valoarea unui capăt de ață; pe când țăranul, care singur produce întreg substratul vieții noastre economice, nu are nici un glas care să-l reprezinte pe el, să vorbească în numele lui.

Și când voim a ne făli și a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generații fără razim moral și intelectual, atunci cu ce ne vom făli decât cu vitejia personală a aceluiași țăran?

El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouăsprezecelea, ce pentru noi însemnează domnia frazei și a pospăielii străine, reprezintă încă cu aceeași bărbăție frumoasele pagine ale unui trecut când toată țara era ca dânsul. Dar vremile s-au schimbat din veacul al cincisprezecelea și până azi. Astăzi grație liberalismului am izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe când poporul românesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieței în care să și-o ofere, prin mizeria cauzată de mulțimea dărilor, prin sărăcirea cauzată de introducerea unor costisitoare forme goale fără nici un cuprins real. Astăzi ca niciodată putem vorbi de o plebe de sus și de un popor de jos.

Să descoperim oare toate păcatele câte s-au comis până în ziua de astăzi contra elementului celui mai conservator din țară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu fi distrus sau să fi încercat a distruge sentimentul lui de drept, ce se păstrase de bătrâni ca obicei al pământului, ca datină moștenită; nu e școală înființată care să nu fi fost o unealtă contra limbei lui și a bunului său simț, nu e instituție care să fi răspuns la adevăratele lui trebuințe. În mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce și-a păstrat frumoasa limbă stăveche, frumoasele datine, cari și ele pier din zi în zi sub suflarea înghețată a unui veac străin de toată ființa noastră.

Știm prea bine că nici Dumnezeu din cer, nici om de pe pământ nu mai e în stare a opri repedea cădere pe povârnișul fatal pe care am apucat. Peste douăzeci și cinci de ani românul în România chiar va fi o curiozitate etnologică precum e astăzi în munții Emului, unde-a stăpânit cu glorie două veacuri. Știm prea bine că am făcut drumuri comode de fier și poduri peste râuri invaziei veacului modern și că stăpânii viitori ai pământului nostru trec în fiece zi granițele cu sutele și cu miile. Noua Americă, America răsăriteană de lângă Dunăre, a deschis de mult porțile ei imigrațiunii care ne-aduce civilizația și stingerea.

Dacă le spunem toate acestea n-o facem pentru că ar fi ceva nou, pentru că am putea spune remedii contra răului, ci pentru a arăta că, dacă e un element care să mai merite recunoștința noastră deplină, pentru că dă oarecare strălucire celor din urmă pagini ale istoriei noastre, este tocmai acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturilor noaste nenorocite, dar care se stinge prin munca de Sisif ce i s-a impus, pentru ca tocmai el și nu altul să susție uneltele care-l esterminează.

Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruși și cei români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi împodobiți cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colț al pământului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. Nu există o mai mare ironie decât aceea a sorții.

❦

[11 octombrie 1878]

„Românul“ combate ideile emise de noi în privirea organizării viitoare a Dobrogei. Noi am cerut ca școlile primare din Dobrogea să fie confesionale, să nu impunem populațiunilor limba și instituțiile noastre, în fine ca Dobrogea să fie tratată ca o provincie deosebită, respectându-se legile, datinele, individualitatea lor locală, iar nu ca Românie transdanubiană.

Cuvintele pentru cari am făcut acele propuneri sunt multe și varii; cel mai grav însă e că, cu toate drepturile noastre istorice necontestabile asupra acelei părți de țară, ea este azi de facto o țară străină și nici nu putea fi altfel de vreme ce dominațiunea română a încetat acolo de aproape cinci sute de ani. Al doilea cuvânt e că am voi să nu ne fie rușine într-o zi de starea în care administrația ineptă, imorală și vândută a generației liberale de astăzi a adus România Întreagă.

De aceea unirea personală a provinciei cu România ar fi poate expedientul cel mai bun pentru a o scăpa de lăcustele diurnașillor, cumularzilor și postulanților flămânzi care cotropesc și vestejesc în România totul — instrucție, administrație, advocatura, justiția chiar.

Acuma venim la răspunsurile „Românului“.

„Românul“ numește ideile noastre erezii. Să vedem ce erezii sunt:

Ziarul guvernamental zice că noi nu știm sau uităm că deja Luther a stigmatizat identificarea științei cu biserica, o identificare la stârpirea căreia n-a încetat, nu încetează de-a lucra pedagogia modernă.

Înainte de toate „Românul“ trebuie să știe că școala primară n-are a face nimic cu știința, precum pe de altă parte știința n-are a face nimic cu pedagogia.

Școalele primare nu sunt institute pentru propagarea științei, ci institute de creștere (educațiune). Pe de altă parte biserica este asemenea un institut de creștere, și influența ei asupra școlii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul și socoteala nu sunt științe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-și fixa memoria și a ajunge la cunoștințe, cea din urmă pentru a ușura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în școlile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul școalelor din România, că atât cele primare cât și cele secundare îngreuie memoria și judecata copiilor c-o mulțime de cunoștințe nefolositoare — nici o programă de studii nu-i așa de încărcată ca cea din România — lăsând caracterul și sentimentele paragină. Știința începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creștere prin deosebite mijloace, din cari religia e cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburul ei moral rămâne și formează tăria caracterului. Institutele noastre de educație — interconfesionale — produc pehlivanii și papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcțiile statului, împlu — priveliște grețoasă — localele obscene de petrecere și ne inspiră de pe acum dezgust și o mare neliniște în privirea viitorului României.

Dar dovada cea mai limpede că tocmai ideea „Românului“ este o erezie sunt școalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populațiunilor române de acolo. O altă dovadă sunt școalele catolice din București, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Și de ce? Pentru că școalele interconfesionale corup. C-un cuvânt școalele elementare sunt institute de educație, iar mijloacele sunt cunoștințe fie practice, fie religioase.

Îndealmintrelea „Românul“ greșește rău citând în această privire pe Luther ca autoritate. În realitate obscurantismul introdus în Germania prin reformați a fost mult mai mare și mai cumplit de cum l-au introdus vreodată catolicii. Reformații au ars și spânzurat eretici mai rău decât catolicii, și tocmai contra acestui obscurantism barbar catolicii au introdus școala primară populară, care este o invențiune a lor, dacă se poate întrebuința acest cuvânt. Tocmai ordinul cel mai calomniat — iezuiții — sunt creatorii și răspânditorii învățământului popular gratuit, care înaintea lor nu exista.

Lăsăm la o parte pedagogia d-lor modernă, care se vede că e atât de modernă încât n-o cunoaște încă nimenea. Pedagogia nu are a impune materia cutare ori cutare ce e a se preda, ci numai modul de-a o preda pentru a înrâuri asupra caracterului și a disciplina mintea. E o știință formală sau mai bine o artă pentru a face mai priceput copilului ceea ce voim să-i spunem și a-i imprima mai adânc ideile morale și, câte puțin, a deveni directivele vieții sale. În materie chiar ea nu decide nimic.

De aceea am ruga pe „Românul“ să nu confunde pedagogia adevărată cu ideile secăturilor republicane cari vor să puie mâna pe școala primară și a căror pedagogie consistă întru a nu avea nici o pedagogie. Atât pentru instrucția publică a dobrogenilor.

Ideile „Românului“ sunt greșite ori tendențioase, în tot cazul idei din care nimeni nu va putea să tragă folos.

Iată ce zice însă „Românul“ despre limba administrației din Dobrogea:

Fiecare țară are o limbă a statului, o limbă a cetățeanului, un instrument de înțelegere comună care poate să difere de graiul național al individului cutare sau cutare. Statul n-are dreptul d-a persecuta graiurile locale. Ele pot și trebuie chiar să figureze în școalele respective. Turcii din Dobrogea vor învăța turcește, tătarii tătărește, mai bine încă decât sub dominațiunea otomană. Toți cetățenii români însă, fără distincțiune de origine sau de religiune, sunt datori a cunoaște limba comună a statului, limba prin intermediul căreia ei se pot înțelege unii cu alții ca membri ai unei singure familii politice.

Aceste idei nu sunt greșite, nu sunt tendențioase: ele sunt primejdioase.

Asupra acestor idei nu mai încape nici un fel de discuțiune: este în vecinătatea noastră un stat în care ele sunt aplicate și nu avem decât să căutăm urmările acestei aplicațiuni pentru ca să ne încredințăm despre aceasta. Cuvintele pe cari le extragem din „Românul“ par a fi estrase din foile maghiare; din cuvânt în cuvânt argumentele cu care „Românul“ combate cererile noastre sunt argumentele cu care politicii maghiari combat cererile românilor din Ardeal. Într-un cuvânt, politica pe care „Românul“ ne sfătuiește s-o urmăm față cu dobrogenii este politica pe care maghiarii o urmează față cu românii din Ardeal.

E înțeleaptă această politică?

Întrebați pe ardeleni, ca ei să vă răspundă.

„Românul“ zice: „România transdanubiană există, dar trebuie să știm a o iubi, ca și ea să ne iubească.“ Așa este, trebuie să știm a o iubi, pentru ca și ea să ne iubească. Dacă însă vom procede față cu dobrogenii cum maghiarii proced față cu ardelenii, dobrogenii ne vor iubi cum ardelenii iubesc pe maghiari.

Mai avem nevoie de alte dovezi? Rusia urmează aceeași cale a introducerii silnice a limbii statului, apoi o urmează Prusia în provinția Posen, în Alsas și Lorena, c-un cuvânt toate statele cuceritoare. E o armă periculoasă aceasta în mânile celui slab, căci se-ntoarce mai în genere contra lui la urma-urmelor. Pasajul din „Românul“ e evanghelia tiraniei maghiare, rusești, prusiene. Noi concedem ca limba românească să fie obiect de studiu obligatoriu, însă predarea tuturor obiectelor să se facă în limba maternă a copiilor, căci numai așa vor pricepe ce-nvață și numai așa vor învață a iubi România.

Acum venim la instituțiile noastre liberale, pe cari n-am voi să le vedem introduse în noua provincie. Am voi să se respecte adică statu quo ante bellum relațiunile de proprietate și de posesiune, administrația comunală cum a fost, jurisdicțiunea matrimonială exercitată de cler, sentințele de pace dictate părților prin persoane clerice, c-un cuvânt toată organizația primitivă, însă morală și de bună-credință a unui popor primitiv. Pentru aceasta ar trebui un studiu îndelungat făcut la fața locului asupra obiceielor pământului, asupra acelui drept viu, recunoscut de toți și necontestat de nimenea, care cuprinde puterea sa coercitivă în sine însuși și în conștiința omului. Dacă „Românul“ se teme de veacul de mijloc, să-și aducă aminte că amândouă țările noastre dunărene n-au avut de la fondarea lor și până în suta a optsprezece nici un cod scris (codicele Vasile Lupu și Matei Basarab nu s-au aplicat niciodată) și că abia fanarioții, stricând țara din temelie și corumpând până în măduvă simțul de drept al românului, au fost siliți să-ntroducă norme scrise într-o societate în care totul era putred, iar șiretlicul, sofisma și neadevărul se introdusese în locul sentimentului înnăscut de dreptate și de adevăr.