[7 septembrie 1878]

„Românul“ în numărul de vineri 1 septemvrie începe prin a contesta buna-credință a organelor conservatoare, combate maniera noastră de a vedea în privirea modului de sancțiune al stipulațiunilor Tratatului de la Berlin și în urmă vine în favorul teoriei sale, că o simplă Cameră poate ceda Basarabia și primi Dobrogea — cu citate din Bluntschli.

Noi am fost aciia cari am susținut că citate de socotințe, păreri, opinii (jugements Urtheile) din autori străini dovedesc lipsa de cugetare proprie și abuzarea de buna-credință a publicului, căruia nu i se dă spiritul întregei cărți, prin urmare nici spiritul locurilor citate, ci numai petece de fraze ce se potrivesc cu ceea ce voim a dovedi.

Lăsând doparte acuzările de rea-credință, vorba ceea: „el dă, el țipă“, prin care „Românul“ voiește să inducă de mai înainte pe public în eroare, prevenim numai pe confrații de la „Românul“ de a nu ne sili să ne întoarcem la argumentum ad baculum cu cari am fost adesea nevoiți a ne servi față de acești iubitori de adevăr confrați. În fapt însă dacă renunțăm de a întrebuința o manieră mai viguroasă de a discuta n-o facem doar pentru că „Românul“ ar fi încetat de a merita un tratament părintesc, ci pentru că ne-am săturat noi înșine de a mai îndrepta un lucru strâmb prin chiar firea lui.

Deci, lăsând la o parte buna sau reaua-credință cu care discută „Românul“, venim la citatele din Bluntschli:

Iată-le:

Fiindcă am invocat pe Bluntschli și fiindcă „Presa“ a admis autoritatea acestui eminent jurisconsult, să ne referim din nou la dânsul:

În Dreptul internațional codificat Bluntschli zice:

„Art. 706. Când o parte de teritoriu este cedată printr-un tratat de pace, această cesiune este valabilă în dreptul internațional chiar dacă constituțiunea statului care cedează ar interzice acest act“.

Dar se va zice că aceasta privește dreptul internațional și nu răspunde direct la dorința opozițiunii.

Să dăm dar „Presei“ răspunsul otărâtor ce cere.

Bluntschli, în Teoria generală a statului zice:

…Astăzi teritoriul e zis inalienabil și indivizibil: nu poate fi alienat decât printr-un mod escepțional și în formele dreptului public, în virtutea unei legi.“

Și, ca comentariu, Bluntschli adaugă:

„Constituțiunea prusiană de la 1850, care stabilește inalienabilitatea teritoriului, otărăște la art. 2 că limitele teritoriului nu pot fi schimbate decât printr-o anume lege“.

Iacă un autor, și un autor de o autoritate universală, care susține întocmai teza noastră. Așteptăm acum de la „Presa“ să-și ție cuvântul măcar o dată în esistența ei.

Ca să ajungă la această eroică deciziune, o rugăm să puie alături art. 2 al Constituțiunii prusiane cu art. 2 al Constituțiunii române și să-și aducă apoi aminte că acest articol n-a oprit de loc pe Prusia de a-și modifica de mai multe ori fruntariele fără să convoce pentru aceasta o Constituantă.

În privirea dreptului internațional codificat renunțăm de-a urma citatul: 1. pentru că „Românul“ însuși prin fraza „dar se va zice etc.“ recunoaște că citatul nu e ad rem; 2. pentru că nu există nici un drept internațional, dar și mai puțin încă unul codificat (cartea lui Bluntschli nefiind decât o încercare individuală); 3. pentru că acel art. 706 spune cu drept cuvânt că, dacă noi am fi încheiat un tratat de pace, am fi legați prin el chiar dacă Constituția noastră ar interzice actul cesiunii. Noi neîncheind nici un tratat de pace cu nimenea, art. 706 din codificarea lui Bluntschli nu poate fi invocat în contra noastră.

Acum venim la opul pe care „Românul“ îl numește Teoria generală a statului și al cărui titlu adevărat e Allgemeines Staatsrecht.

Vom reproduce întreg pasagiul din capitolul XXIV (pag. 223), ca să se vază înc-o dată în ce fel „Românul“ escamotează toate părțile câte nu-i convin, citând numai bucățele cari, izolate, nu reprezintă spiritul textului.

Iată-l:

În fine înstrăinarea teritoriului statului sau a unor părți a lui în formele și după noțiunile dreptului privat, precum au obicinuit a o face în evul mediu toți regenții cari vindeau, amanetau, sau împărțeau 1 teritoriul lor ca niște moșii nu mai e astăzi compatibilă cu caracterul public al suveranității teritoriale. Dreptul public modern mănține din contra ca regulă 2 principiul nealienabilității și indivizibilității teritoriului statului. Numai prin escepție se poate admite o înstrăinare în forma dreptului public, în temeiul unei legi sau în urma unor tratate internaționale, la cari se numără și încheierile de pace. 3

Hugo Grotius mai cere după dreptul natural, dacă o parte a teritoriului statului are să fie înstrăinat, să nu fie de ajuns numai consimțământul întregului corp al statului, ci și consentimentul locuitorilor acelei părți de teritoriu: o cerere foarte dreaptă, de vreme ce e vorba de întreaga existentă de stat a acelor locuitori și de vreme ce e peste putință ca ei să fie reprezentați într-un mod suficient în legislațiunea statului întreg, în momentul în care aceasta e dispusă pentru disoluțiunea comunității. Dar sila împrejurărilor va fi în cele mai multe cazuri de acest fel mai tare decât acel principiu al dreptului natural.

Nota 2. Rectificări de graniță nu cad sub noțiunea înstrăinării teritoriului statului. Prin ele nu se înstrăinează o parte a teritoriului statului, ci se determină numai mai de aproape cuprinsul adevăratului teritoriu al statului. Dar dacă, pentru scopul arondării unui stat, se dezlipesc și se dau în schimb întregi întinderi de teritoriu, locuite mai cu seamă, cari fără de nici o îndoială au aparținut pân-acum statului, atunci aceasta nu mai este o rectificare de graniță.

Iată dar cum citează „Românul“ cu bună-credință pe Bluntschli și cum îl cităm noi cu rea-credință. Mai ales alinea ultimă triumfătoare a „Românului“, în care ne provoacă să comparăm art. 2 al Constituției prusiane cu cea română, e un model de bună-credință.

În faptă Bluntschli cere ca înstrăinarea teritoriului statului să nu se facă decât în formele dreptului public, prin o lege.

Neapărat că prin o lege, căci și Constituanta face legi. Dar forma dreptului nostru public nu e o Cameră ordinară.

Constituția noastră nu dă competență Camerei decât în privirea rectificărilor de granițe. În nota 2 Bluntschli arată foarte clar ceea ce e rectificare de graniță, pe când „Românul“ asuda s-arate din textul tratatelor că cedarea Basarabiei e o rectificare de graniță.

Noi am definit demult că nu e o rectificare sau schimbare de graniță, ci o înstrăinare a teritoriului statului, și că pentru o asemenea înstrăinare dreptul nostru public nu admite competența Camerei ordinare.

Cât despre art. 2 a Constituției prusiene, el poate fi oricât de identic cu art. 2 a Constituției noastre, argumentul „Românului“ va fi tot absurd de vreme ce Prusia nici nu are altă cale de a hotărî decât aceea prin Camerile ordinare. Prusia n-a avut nici Constituante, nici Adunări de revizuire — puterea legiuitoare nu emană de la popor, ci de la rege. Camera Prusiei n-are dreptul de inițiativă, voturile ei de blam nu influențează puterea executivă a statului, a treia parte din membrii Senatului sunt numiți de rege, cu un cuvânt ori de câte ori se naște vreun conflict între coroană și Adunări coroana face ce vrea și Adunările merg acasă, deși membrii acelor Adunări sunt oameni cari ar putea cu mai mult cuvânt să pretinză că sunt nația decât adunătura de stâlpi de cafenele și de cartofori din Dealul Mitropoliei.

1. Așa se-întâmpla și în anticitate, dar numai la statele a căror principi aveau putere absolută asupra țării și oamenilor. Cf. exemplele aduse de Hugo Grotius I, 3, 13.

2. Constituția franceză de la 1791, II, § 11 „Le royaume est un et indivisible“. Pentru statele germane vezi Zachariae Deutsches Staats-und-Bundesrechl, I, §83.

3. Constituția prusiană de la 1850, art. 2. „Frontierele acestui teritoriu de stat nu se pot schimba decât printr-o lege.“

❦