[8 iunie 1879]

Oare roadele demagogiei noastre nu s-au pârguit îndestul pentru ca poporului românesc să i se aplece de ele?

Puțin timp — trei ani abia — a stat la putere partidul patrioților subliniați și țara și-a pierdut rostul de nu mai dă de capăt complicațiunilor; ba existența țării și a naționalității sunt în cumpănă. Încă trei ani și întreg teritoriul României s-ar scoate la mezat pentru a se da celui ce va oferi mai mult pentru el. În locul unei autonomii depline, garantate de toate puterile, avem astăzi moftul independenței atârnătoare de apostilul rușinos și ridicol totodată al Alianței izraelite, în locul răsplătirii drepte a sângelui oștirii noastre avem pierderea unei părți din moșia străveche a Moldovei și, preste toate acestea, primejdia de a fi inundați și cotropiți de sute de mii de proletari flămânzi și cu totul improductivi, al căror singur merit e o lăcomie rapace, a căror armă e vicleșugul și corumperea, a căror patrie nu e nicăieri în lume și cari nu-și mai găsesc căpătâi decât în România, unde să se oploșească la umbra teoriei rosetești de „om și om“.

Este aceasta sau nu o ducere ad absurdum a teoriilor demagogice?

Dar a trecut vremea imputărilor, acum e vorba de a scăpa pe cât se poate de mult de inundarea generală.

În treacăt doar mai pomenim că multe se spun despre complicitatea guvernului radical cu Alianța izraelită. E de ex. foarte semnificativă tăcerea deplină, lipsa oricărui protest a miniștrilor noștri cari au fost de față la deliberările Congresului de la Berlin, și tăcerea aceasta este atât de semnificativă încât cercuri, în genere bine informate, susțin că art. 44 al Tractatului ar fi fost propus de unul dintre ei. E și mai semnificativă tăcerea sistematică de azi a guvernului, căci nici în Adunări, nici în conventicule naționale-liberale guvernul nu spune ce voiește, ce soluțiune ar înlătura greutățile internaționale, nimic c-un cuvânt.

Dacă guvernul pare a avea esplicări, apoi le are numai cu Alianța.

Mai mulți reprezentanți ai acestei nouă puteri europene, mai mulți soli ai vitezei, iubitoarei de adevăr, lealei și generoasei nații izraelite petrec la București, mirabile dictu, nu în arest corecțional pentru escrocherie, nici în detențiune pentru vagabondaj, ci gură-n gură cu Sf. Marele Prooroc C.A. Rosetti, pentru a pune la cale fericirea țării românești, amenințând cu intervențiunea, având depline puteri de a cumpăra voturi în Adunări de va fi necesitate și de a se-nțelege asupra gheșeftului, mai dând unul, mai lăsând cellalt. În loc ca acești indivizi să fie transportați cu dorobanți peste graniță, ca o specie de spioni și de agenți provocatori ai unei societăți internaționale organizate contra existenței statului român, ei se plimblă prin București, bucurându-se ca orice om cinstit și neutru de umbra teoriei „om și om“. Nu mai lipsește decât să li se dea și banchete, iar masalagii marelui partid să facă o manifestație națională și patriotică în onoarea Înălțimilor lor semitice.

Sperăm însă că a sosit deja timpul în care nația românească să se fi săturat în adânc de superficialele teorii demagogice-umanitare și că reprezentanții acestor teorii, fie ei emisari ai Alianței, fie capi de partide numite în ironie naționale, vor reafla astăzi în noi acel vechi bun-simț, întunecat de câtva timp, dar pentru care poporul nostru era vestit odată, care nu se lasă indus în eroare prin distincțiuni subțiri și trageri pe sfoară de sistem superior.

Deși nu știm și nici putem ști dacă o rezolvare a cestiunii în sens strict național și fără nici o concesie făcută teoriilor rosetești și luminilor secolului, cum s-ar prinde, ar întâmpina sau nu greutăți internaționale, totuși nu trebuie să exagerăm aceste greutăți și, speriindu-ne de umbra noastră proprie și de închipuiri deșerte hrănite de-o jurnalistică venală, să sărim din lac în puț.

Mai înainte de toate să nu crează cineva că esistă în lume vreo putere care de dragul evreilor va pune în mișcare vreun soldat, că se vor primejdui oasele unui singur creștin pentru această rasă desprețuită din adâncul inimei de toate popoarele europene. Dacă ar urma într-adevăr o intervențiune — ceea ce nu credem ― cestiunea izraelită ar fi pretextul nu cauza adevărată a ei; iar, dacă e vorba de pretexte, cată să admitem că, îndată ce o înțelegere s-ar stabili între cei ce ar avea interes de a nimici statul român, pretextele nu vor lipsi; de nu va fi cestiunea izraelită, se va găsi altul și totul s-ar reduce la o cestiune de timp și de timp nu tocmai îndepărtat.

Dacă însă o asemenea înțelegere nu s-ar putea stabili, atunci nici cestiunea izraelită nu va fi mai primejdioasă, din punct de vedere internațional, decât aceea a deplinei uniri a Principatelor, a alegerii Domnului străin ș.a.m.d., aceasta cu atât mai mult cu cât nimenea, absolut nimenea nu are dreptul de a se amesteca în afacerile noastre interioare și a regula poziția nenumăratei mulțimi de proletari străini care au venit pe capul nostru.

Dacă dar un pericol internațional există, el există abstracție făcând de la cestiunea izraelită, iar dacă nu există, cestiunea izraelită nu e în stare a-l crea. În orice caz cestiunea aceasta n-ar servi decât ca pretext și n-ar fi nicicând cauza adevărată a unei politice dușmane nouă.

Mănținerea articolului 7 chiar n-ar adăoga și n-ar scădea pericolul internațional dacă el într-adevăr ar exista; numai că o asemenea mănținere ar însemna c-o luăm pe mânecă cu toată Europa, ceea ce nu ne-ar ședea bine ca popor mic ce suntem și ar avea aparența că căutăm pricina cu lumânarea. Avem în fața noastră un tractat internațional pe cari cei ce l-au semnat sunt obligați a-l respecta și, oricât de binevoitoare ar fi unele din puteri pentru noi, oricât ar voi a recunoaște greutățile cu cari avem a ne lupta, totuși trebuie să le dăm posibilitatea de-a ne face concesiuni și să ne punem și noi pe terenul formal al Tractatului de la Berlin. Dacă nu fără pericol, dar nu fără neplăceri continue o nație mică nu se poate face luntre și punte contra Tractatului de la Berlin.

Aci e toată greutatea și tot meșteșugul. A crea pentru evrei posibilitatea de-a ajunge la drepturi civile și politice fără a compromite nici un interes național și economic al românilor, a ridica piedeca absolută a religiei pentru a o-nlocui cu garanții și mai puternice, iată ținta la care trebuie să aspirăm cu toții.

Ținta aceasta e însă mult mai complicată de cum s-ar părea. Se cer lucrări de organizare și introducerea unor principii în legislațiunea noastră care, departe de a fi liberale-cosmopolite, vor fi binișor retrograde, dar vor avea meritul de a pune pe de-a pururea la adăpost naționalitatea noastră și a țării noastre.

Dar asupra tuturor acestora vom reveni.

❦