[14 noiembrie 1879]

La ce servește discuția de cuvinte, cârcota de vorbe seacă de miez? La nimica decât la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cu minte și fatalist din fire, a avut totdeuna această credință.

Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbă pe la nămiez, când e soarele-n putere, și-l întrebai: „Măi Mușate, ce e acuma, zi ori noapte?“, badea se scărpina sub căciulă, se gândea câtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor îi fi, și-ți răspundea: „Apoi de! domnule, zi este“. Dar dacă, iubitor de cârcotă, de cei cu sămânță de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuție din chiar senin numai de dragul discuției și te apucai să-i zici: „Ce spui tu mă badeo! nu vezi că-i noapte?“ Mușat își îndrepta căciula și, fără să mai stea la gânduri, îți răspundea scurt: „Apoi de! domnule, o fi și cum zici dumneata“.

Așa mergea lucrul cu badea Mușat al nostru pe când nu se știa la noi ce fel de negustor să fie acela, avocatul.

Astăzi, mulțămită propășirii și civilizației, foiește în sânul poporului român un număr nenumărat de acești răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă și mai vrednic a-ți spune de la obraz că la nămiez e noapte. Când, în viața practică, advocatul are să ia de la badea Mușat, atunci două și cu două fac nouă; când are să-i dea, patru și cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! e vorba de dat și de luat, și după aceea, de când cu formele astea nouă, a trebuit să-și mai piarză badea câte ceva din rugina lui. S-a încărcat Mușat de Doamne-ajută, a intrat în cârcotă cu avocatul, începe să spuie și el una-două: „Măi neiculiță-n sus, mai omule-n jos, așa să trăiești, mai socotește o dată că nu face atâta…“ Și cu cât badea nu se lasă, cu atât i se încarcă mai rău socoteala. În zadar țipă dreptatea în bietul om, geaba tot arată el răbojul și face socoteală lămurită și dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor cu gură de Târgoviște și bietul Mușat, dacă vede și vede, ca să scape de tăcăitura ceea de moară stricată, încheie cearta cu: „Poate, domnule avocat, o fi și cum zici dumneata“.

Mușat e tot fatalist; deși uneori alunecă și el până la un loc în cârcotă de vorbe, târât de împrejurări și de istețimea avocaților, totuși nu uită până în sfârșit adevărurile moștenite de la părinți:

Vorbă multă sărăcia omului.

Cu vorbe laptele nu se face brânză, nici apa de gârlă, oțet de trandafiri, și:

Dreptatea una, este sfântă, ca și adevărul adevărat — unul.

Povestea lui Mușat cu cârcotașul: așa o pățirăm și noi cu „Presa“ marelui bărbat de stat…

Nu știm cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului despre chelie să nu-i spui vreo istorie“ și „când e chelul la masă de tigvă să nu te dai în vorbă“ și „nervoși“ cum suntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul Băncii de București. De ce? De hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pâră veche și basmul nostru îl știu de mult toate babele. Să te mai ții după aceea cârcotă de cuvinte cu foaia marelui om de stat!

Nu-i vorbă! avocatul nostru era de seamă, dar și Mușat nu s-a lăsat, că dreptatea una este, sfântă, ca și adevărul ― unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una-ntr-alta veni și întrebarea că ce-o fi aceea, Centrul? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că Centrul este o nimica toată, un grupușor, un grupuleț, mic la stat mare la sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coajă umflată și lustruită dar fără miez, și așa mai departe câte știam și vedeam și noi ca tot târgul.

La acestea marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale: „Nu-i adevărat ce spuneți voi și tot târgul; din contra, Centrul este un mare partid“. Noi de colo: „Domnule avocat, ia răbojul și să-ți numărăm bobocii ca să vezi și dumneata“ — „Nu-i adevărat, ne răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveți idee de știința modernă: două și cu două fac nouă; Centrul este un mare partid“. „Ce-i de făcut cu advocatul ăsta?“ ne întrebarăm noi atunci; și ca să scăpăm de tăcăitură, ne hotărârăm a-i spune astăzi ca Mușat: „De, domnule avocat, o fi și cum zici dumneata“.

Acum, lăsând de-o parte povestea înțeleptului Mușat, să vorbim mai puțin glumeț. Punem o dată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la ce servește discuția de cuvinte, șicana de vorbe fără fond?

Este Centrul un mare partid sau nu?

Dacă ar fi mare, buzumflarea „Presei“ n-ar avea înțeles; vorbele noastre nu l-ar micșora; orice am spune noi, el ar rămâne un mare partid. Nu e deloc firesc lucru ca cineva având mintea întreagă să se mânie pentru că un alt cineva îi contestă o calitate vădită; în așa caz, contestatorul întâmpină cel mult o glumă în treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie să fi observat că, atunci când dumnealor fac în privința noastră socoteala avocatului ce are să dea lui Mușat, adică că patru și cu patru fac trei, atunci când din acea socoteală iese că partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există deloc, noi nu ne zburlim, nu ne buzumflăm; ba tocmai dinpotrivă, cu cât dumnealor ne asupresc mai mult la socoteală, cu atât noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar câte un articol vesel, ceea ce nu displace din când în când cititorilor unui ziar serios.

Dar să nu ne uităm vorba. Dacă Centrul este un mare partid, de ce „Presa“ se supără de vorbele noastre? Dacă este Centrul un mic grupușor, un mititel grupuleț, de ce mai atâtea vorbe și necaz? Ce folos? Cu toate panglicele de fraze turnate în coloanele „Presei“, el, Centrul așa rămâne ― mic mititel.

Și așa și este Centrul și nici nu poate fi altfel. În zadar marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită; astăzi, ca să întrebuințăm o expresie banală, un lieu comun, deși încă tânăr în viața constituțională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, așa că de-ar fi cineva meșterul meșterilor nu-l mai poate ameți cu simple declamații.

În câteva rânduri foarte ușuratice ale „Presei“ de alaltăieri, în cari se demonstră iarăși că partidul conservator aproape nu există, suntem somați de marele bărbat de stat ca, pentru a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecât cine este șeful partidului nostru, „căci — zice d-sa — fără de un șef nu există partid“. Minunată logică! Această teorie modernă, foarte modernă, desigur este o invenție proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum se potrivește ingenioasa invenție modernă la lucrurile vechi din lumea aceasta.

Mai întâi însă să lămurim un lucru. Existăm noi, partidul conservator, câtuși de puțin sau nu existăm deloc? Negreșit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi, trebuie din parte-ne să fi existând câtuși de puțin. Astfel dar, luând față cu publicul drept certificat al existenții noastre chiar supărarea marelui om de stat în privință-ne… dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci deoparte.

Partidul nostru conservator concedem că nu are de șef o anume persoană; acesta este un lucru firesc; acest partid are în fruntea lui, ca șef, nu o persoana, ci mai multe, toate independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la politica țării înlăuntru și-n afară. Așa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare și va mai guverna iarăși, tot ca atare, când jocul instituțiilor constituționale îl va readuce la cârmă, cum neapărat trebuie să prevază orice om cu judecată.

Acestea zise, somăm la rândul nostru pe marele om de stat — și sperăm a nu fi așa de modern teoretici cum fuse d-sa în somația ce ne-a făcut — îl somăm să ne spună: Oare un șef în teorie este de ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi suntem un partid fără șef personal, fie; Centrul însă, știe o lume, este un șef fără partid. De aceea acest partid, acest mare partid, Centrul, n-a guvernat, nici va guverna cândva ca atare, precum experiența ne-o arată cât pentru trecut, precum judecata ne-o explică cât pentru viitor. Și încă ceva: marele om de stat ne-a somat să-i spunem numele șefului partidului conservator; îi spuserăm; noi îl somăm, la rândul nostru, să ne spună nu numele șefului partidului Centru, căci acest strălucit nume s-a afișat cu acest titlu la toate răspântiile într-un chip vrednic a face invidioși pe cei mai vestiți autori de reclame americane: îl somăm să ne spună vreo câteva nume mai de seamă d-ale membrilor Centrului.

Mare-mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esența lui acest Centru. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în țara noastră Centrul? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, „dar totdeuna, zice marele om de stat, temperator“. Acesta este cuvântul cel mare.

Care va să zică avem un număr de temperatori cari stau în slujbele statului și când o partidă și când cealaltă este la putere. Temperatorii constituiesc Centrul și acesta are de șef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jețul ministerial tot așa de comod și când cabinetul este conservator și când e radical. Această strânsură de temperatori se poate numi asociație, consorterie în scopuri individuale, în nici un caz însă nu se poate numi un partid politic, pentru că, fie-ne permis a da și noi marelui om de stat o teorie pe cât de politică pe atât de morală, partid politic se numește o seamă de oameni a căror acțiune comună se întemeiază pe niște principii cu privire la viața publică, iar nicidecum pe vederi și tendințe de parvenire personală a respectivilor.

Așa este Centrul; și desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!

În sfârșit, ca să o luăm iar pe partea practică, câți, câți sunt acești temperatori pe tot pământul românesc? Să socotim constituționalicește, pentru că Centrul este eminamente constituțional. Câți au fost trimiși de națiune în Parlament, spre a o reprezenta în cestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d. C. Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat însuși și dd …(?). Și, nu mai întrebăm dacă acești domni temperatori au căpătat mandatul lor ca fiind membri ai marelui partid Centru. Așadar, nu prea sunt mulți, cum vedem, și astfel căta să fie. În fața lumii, fie dânsa chiar demoralizată, nu poate căpăta cineva crezare și ascendent adevărat decât prin consecuență și tărie morală.

Ca să încheiem dar pentru astăzi cârcota de cuvinte cu „Presa“, ne întoarcem iar la vorba răzășească cu care am fost început. Coaja mare nu umple nuca seacă; și oricât de viteaz la limbă ar fi avocatul care ne tăcăiește mereu despre ce și cum ar fi să fie marele partid temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Mușat: „De-ai avea și șapte limbi, adevărul n-ai să-l schimbi!“.

❦