[22 noiembrie 1879]

Judecând cineva din punct de vedere naiv, și-ar face desigur cruce când ar afla câtă anuitate plătește statul nostru pe an pentru drumurile Societății acționarilor pe de o parte și câtă marfă și persoane transportă ele pe de alta.

Dacă visteria ar plăti chiria transportului cu carul a tot grâul cât îl esportăm și birjă pentru toți călătorii câți percurg România, suma aceasta pe an ar fi cu mult mai mică decât anuitatea plătită de stat pentru drumurile de fier. Așadar, dacă toți chirigii din țară ar fi în serviciul statului pentru a transporta gratis productele oamenilor și pe oameni, această cheltuială a visteriei ar fi mai mică decât cea pe care o are astăzi plătind anuitatea unui drum care nu transportă nimic gratis, ci din contra cu prețuri foarte mari.

Când vede cineva această negustorie curat ca a lui Nastratin, nu se va îndoi că roșii trebuie s-o fi făcut. Numai ei, cari nu știu carte, ei cari idee n-au nici de importanța unui drum de fier, nici despre raportul ce există între el și producțiune, au putut să voteze orbiș și în ruptul capului acea monstruoasă concesie Stroussberg, un adevărat monument de ușurință financiară, de copilărie economică.

Dar nu ajunge c-au încărcat statul deodată și ca din senin cu peste un sfert de miliard datorie publică pentru un drum rău lucrat; astăzi, când drumul e stricat prin transportul armatelor rusești, când materialul rulant e în mare parte compus din bracuri și trebuie reînnoit, când drumul e în așa stare încât trebuie făcut din nou, așa încât are să ție mai mult ața decât fața, astăzi vor să-l cumpere și să oblige statul în mod direct și prin polițe iscălite de el și plătibile la scadență ca să plătească nu numai capitalul de construcție, ci și datoriile făcute de Societatea acționarilor, după ce aceasta fusese frustrată de către cinstit d-sa dr. Stroussberg.

Și cine propune răscumpărarea?

D. ministru de finanțe Dim. Sturza, adică acelaș om care acum un an, prin instrucțiunea dată d-lui Calenderu, numea tot răscumpărarea aceasta o frustrare a acționarilor, o tranzacțiune cu consecințe fatale, un dezavantaj pentru creditul statului, o tutelă exercitată asupra finanțelor noastre, o catastrofă, o imixiune directă în finanțele țării, o situațiune anevoioasă, îndoioasă, dificilă și complicată, un dezastru financiar ș.a.m.d.

Cum dar aceiași răscumpărare din cumplit de rea a devenit în ochii aceluiași ministru, ca din senin, foarte bună?

Să credem oare că naivul Nastratin face negustoria sau că contrariul naivității, perversitatea deplină, domnește în Adunare?

Cu toate acestea și cu toată opoziția, răscumpărarea se va vota.

Toată lumea vorbește că roșii din și afară de Parlament joacă cu furie la bursă în perspectiva răscumpărării, iar, în vederea emisiunii noilor titluri, efectele statului scad repede în piață. Renta română a scăzut la 60% din cauză că toți o vând pentru a cumpăra viitoarele titluri nouă. De pe acuma deja unul din relele prevăzute de d. Sturza acum un an — zdruncinarea creditului statului — au început a se manifesta. S-aude apoi pe toate ulițele că Adunarea națională, Corpul legiuitor, joacă la bursă asupra unor valori nominale de 40 de milioane franci în vederea răscumpărării.

Cestiunea, înainte de a fi hotărâtă, a luat proporțiile unui adevărat scandal.

Dezbaterea în Adunare s-a început ieri.

Au vorbit d. Conta în contra răscumpărării, d. ministru de finanțe pentru, d. Carp contra.

În câteva cuvinte reproducem interesanta argumentare a d-lui Carp. Deși ne propunem a răscumpăra toate titlurile emise de Societatea acționarilor, noua concesie e totuși astfel făcută încât împiedică răscumpărarea totalităței titlurilor căci aceste hârtii, primind acum garanția statului și având un venit de 4,4 la sută precum și o poziție asigurată, nu vor avea deloc interes de a se converti toate, deși pe acest interes e bazată toată perspectiva de reușită a d-lui ministru de finanțe. Dar răul și mai mare este că ne angajăm întreaga situație financiară și că, în momentul în care am fi nevoiți a face vreun împrumut, avem să-l facem în condițiuni foarte oneroase, căci nu este indiferent dacă statul datorește o sumă ca garanție sau dacă o datorește prin hârtii proprii ale sale, căci creditul său se regulează prin numărul hârtiilor sale puse în circulațiune. Tot aceste idei sunt pe larg dezvoltate în articolul Răscumpărarea căilor ferate III, ce urmează mai la vale și asupra căruia atragem deosebita atenție a cititorilor.

❦