[25 noiembrie 1879]

Văzând stăruința cu care organele guvernului apără și căldura cu care opozițiunea combate răscumpărarea, cititorul inteligent cată să-și aducă aminte o împrejurare esențială, aceea că dintre amândouă părțile numai una poate avea dreptate. În momentul actual dat, cu sarcina noastră de datorii și cu creditul nostru nu tocmai puternic, cu starea actuală a drumurilor de fier și mai cu seamă cu deplorabila stare economică a productorului nostru de căpetenie, a țăranului, numai una din amândouă partidele poate avea dreptate, sau aceea care vrea sau aceea care nu vrea răscumpărarea. Din această dilemă nu scapă nimene, căci un lucru nu poate fi în aceeași vreme și sub aceleași împrejurări și alb și negru, și bun și rău, ci trebuie să se aleagă sau într-un fel sau într-altul.

Adevăratul dezastru al concesiei Stroussberg, adus asupra țării prin voturile nesocotite ale clapiștilor roșii, au adus pierderi atât de mari acționarilor încât, cu toată fabulozitatea capitalului primitiv de construcțiune, de 248.130.000 l.n., în momentul când întreg capitalul acesta era deja cheltuit, linia Roman—București nu era încă gata, iar linia București—Vârciorova nu era nici măcar începută. Va să zică acționarii se vedeau fără un ban roșu în ladă și cu liniile parte neterminate, parte neîncepute chiar.

Cu toate acestea oamenii scoseseră bani din pungă și-i pusese la mijloc; mulți oameni onești își puseseră întreaga lor avere înlăuntru și să nu uităm că mulțimea aceasta consista din mici negustorași, din meseriași cu case de copii, din oameni cu economii mici, cari cumpăraseră acții și cari, nepricepând natura colosalei mistificațiuni, acuzau pe români că i-ar fi despoiat. Guvernul conservator de atunci a mers cu rezistența până la ultimele limite ale posibilului și, dacă nu relevăm toate momentele penibile a luptei sale cu influențe oculte, pornite de purtătorii unor nume mai mult ilustre decât demne de încredere, o facem aceasta numai din prudență politică; dar un viitor istoric al românilor va avea de sfântă și neînlăturată a sa datorie a studia dosarul concesiei Stroussberg, mai ales în partea lui confidențială, ca să descrie adâncimea prăpăstiei morale în care țara a fost aruncată printr-un singur vot al roșiilor și, dacă acel istoric va avea sentimentul dreptății, el va trebui să releveze asemenea cu ce tact, cu ce tărie s-a purtat acel cabinet conservator, condus de un bătrân om de țară, a cărui inimă dreaptă, a cărui caracter curat plătește de-o sută de ori mai mult decât încurcatele semicunoștințe a generațiunilor mai nouă. E drept că bătrânul om de stat avea sprijinul puternic a unor oameni mai tineri decât el și speciali în științele de stat, dar nu trebuie să uităm că conducătorul au avut arta de-a-i alege între tot ce țara avea mai onest și mai inteligent. De aceea însă convenția de la 1872 este un cap de operă de aranjare financiară, prin care se stabilea 1) că statul nu recunoaște și nu garantează nici unul din titlurile emise de Societate 2) că nu recunoaște nimic peste capitalul de 248 milioane, deși acționarii au cheltuit peste aceasta sumă primitivă încă 104,5 milioane împrumutate de ei pentru a sfârși liniile, 3) că cota de amortizație una la mie nu poate fi în nici un caz afectată la altceva decât la plata sumei recunoscute de stat de 248 milioane. Pe lângă aceasta rămânea intact dreptul statului de-a răscumpăra liniile după 30 de ani.

În locul acestei situații cu totul clare și avantagioase, care 1) garanta amortizarea capitalului primitiv de construcție — adecă a singurei datorii recunoscute de stat — în cel mult 60 de ani 2) garanta răscumpărarea după 30 ani prin plata restului rămas neamortizat, și încă o răscumpărare contra căreia nu se putea opune nici un acționar, căci era prevăzută în contractul primitiv și tipărită ca articol de contract pe chiar acția ce-o avea el, în locul acestei situații deci ce ni se oferă?

Prefacerea statului în acționar, încărcarea lui cu o datorie directă cu sinet, în locul celei indirecte, renunțarea la dreptul de răscumpărare peste treizeci de ani, supunerea lui ca acționar german sub jurisdicțiunea germană și, ca efect final, slăbirea creditului lui prin emiterea unei sume colosale de titluri nouă, adecă de sineturi nouă, iscălite de el. Tot ce ar face statul, chiar dacă n-ar exista decât un singur coacționar, trebuie să fie conform cu contractul primitiv, conform cu articolii codului de comerț german, iar dispozițiuni de milioane au în unele cazuri nevoie de-a fi aprobate prealabil de judecătorii comerciali din Germania.

O situație nemaiauzită. Mai adaoge-se apoi că pe lângă aceste statul, ca acționar principal, va pierde în viitor procese de milioane, mai adaoge-se că esploatarea liniei e arendată în mod acoperit societății Staatsbahn din Austria, cu care statul va avea un proces de zeci de milioane poate, și se va vedea întreg haosul de procese și intervențiuni străine la care ne va espune un singur vot al clapiștilor d-lui Brătianu, un singur vot al d-lui Dimancea, care a declarat că guvernează țara.

Camera deputaților trebuie să-și schimbe numele în Camera acționarilor jucători la bursă și atunci lucrul se esplică.

Dezastrul prevăzut acum un an de d. Sturdza și propus de d-sa esttimp nu va întârzia de-a veni ca potopul asupra țării.

Români trebuie să-și aducă aminte de un singur lucru. Incapabilii politici cari au votat cu criminală ușurință concesia primitivă sunt tot aceiași cari, neînvățând nimica și neuitând nimica din relele lor deprinderi, se pregătesc azi a vota răscumpărarea. Să nu se uite deci că nici mintea, nici onestitatea nu se mănâncă cu lingura și că ceea ce le-a lipsit acum zece ani le lipsește și azi.

De aceea cea dintâi cestiune pe care au pus-o, cu vehemență chiar, la începutul discuțiunii a fost cestiunea de încredere.

❦