[22 septembrie 1879]

Foaia oficioasă a guvernului, în numărul său de ieri seara, scrie:

… Organul autorizat al partidei conservatoare, „Timpul“, afirma în iunie trecut că „cestiunea evreilor poate forma oricând un pretext de invaziune“.

Citatul pe care-l face foaia radicală este cu totul fals. N-am afirmat nicicând că „cestiunea evreilor poate forma oricând un pretext de invaziune“.

Ca să se vază câtă lipsă de bună-credință au adversarii noștri în viața lor politică, trebuie să amintim aceea ce ziceam în iunie cu privire la cestiunea revizuirii și la starea noastră față cu puterile. Pe atunci foaia radicală amenința țara cu invazie și cu însângerare și pe Domnitor cu soarta chedivului dacă nu ne vom închina impertinentelor pretenții ale Alianței izraelite. Noi, răspunzându-i la acestea, ziceam:

… Suntem noi datori a primi art. 44? Am contractat noi vrodată obligațiunea aceasta ca chedivul datoria sa publică? Deloc. Nu suntem datori niminui nimic și totul se reduce la o propunere de învoială între noi și puteri, liberi fiind și unii și alții de-a voi sau de-a nu voi. Voim art. 44, avem recunoașterea independenței; de nu, nu. Abia e nevoie de-a adăoga că independența este un fapt care există, recunoscut sau nerecunoscut fiind. În alte timpuri independența și recunoașterea regalității legitime atârna de confirmarea papei; asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca atari și de-a fi într-adevăr independenți și fără de binecuvântarea specială a Santității Sale.

Dar se va zice că cestiunea, deși logic vorbind e în favorul nostru, totuși puterile — călcând ele înșile Tractatul de la Berlin — ar voi a exige numaidecât admiterea art. 44.

Dacă o asemenea exigență ar exista într-adevăr, atunci vom trebui să știm cauza adevărată a ei.

Dacă acum e cea mărturisită de art. 44, adecă o cauză curat umanitară, atunci n-avem a ne teme de nimic. Nu ni se va arăta un singur caz în istorie, unul singur, în care o cauză pur umanitară să fi adus vrun amestec, vro ingerință din afară. Deși aproape toate războaiele moderne se deschid sub pretexte umanitare, totuși cauzele, în genere bine cunoscute, sunt cu totul altele și n-au a împărți cu pretextul nici în clin, nici în mânică. Cerneală și hârtie s-au întrebuințat într-adevăr multă pentru cestiuni umanitare, bani însă puțini, iar sânge nici o picătură măcar.

În fine, dacă e vorba de umanitarism, atunci poporul acela care într-adevăr are nevoie de-o tratare umană este poporul nostru propriu, esploatat, iar nu neamul exploatator al evreilor, încât chiar din acest punct de vedere restricțiunile noastre sunt într-adevăr umane, iar art. 44 neuman.

Singurul defect al art. 7 din Constituția noastră e că, pe lângă mulțimea nenumărată a evreilor cari nu merită drepturi, se loveau și acei câțiva cari le-ar merita, și această injustiție suntem oricând gata de-a o recunoaște și de a o drege, dând deplină satisfacere exigenței umanitare.

Și aceasta vom face-o, de-ar exista art. 44 sau de n-ar exista, adecă independent de orice amestec al străinătății. Dacă Europa nu e mulțumită numai cu atâta, bine, dacă este mulțumită, și mai bine. Mai mult decât posibilitatea pentru evrei de a deveni români nu putem da, oricare ar fi sau n-ar fi intențiile art. 44.

Lucrul s-ar schimba însă atunci când cestiunea umanitară n-ar fi decât pretextul cerințelor puterilor, iar cauza adevărată ar fi cea materială a intereselor lor politice. Atunci însă, chiar admițând art. 44, adică înlăturând pretextul, am fi departe de a fi înlăturat cauza și am rămâne tot în cazul fabulei despre lup și miel — adică tot noi la vale și tot noi am turbura apa. Pretexte se vor găsi așadar pentru a acoperi o cauză nedreaptă, căci pretextele bune pentru cauze rele sunt foarte ieftine în lumea aceasta.

Întorcându-ne la vorba noastră, spusă în mai multe rânduri, repetăm: dacă pericol există, el există abstracție făcând de cestiunea evreilor. Iar dacă el nu există, și dacă cele șapte puteri mari și voința de fier a d-lui de Bismark n-au alt scop decât cel umanitar, decât cel de a vedea că evreii nu sunt îngrădiți pentru cauze religioase, atunci dovezi despre aceasta, strălucite chiar, le putem da orișicând.

Acestea le ziceam în iunie în privința deosebirii pretextului de cauză în viața internațională a puterilor. În cazul nostru, având și exprimând deplina convingere că pentru cestiunea izraelită nici țara nu poate fi însângerată de invazii străine, nici M. Sa n-are să se teamă cumva de o soartă ca a chedivului, adăogam:

Cestiunea evreilor e sau cauza sau pretextul unui amestec al străinătății. Dacă ea e cauza acestui amestec, atuncea n-avem a ne teme de nimic. Cerneală și hârtie se vor cheltui destule pentru această cestiune, însă nimeni nu va arunca un singur ban al contribuabililor săi, nu va risca oasele unui singur soldat pentru a realiza egalitatea deplină a evreilor în România. Dacă însă cestiunea izraelită nu e decât pretextul de intervențiune, atunci nu e nici demn, nici cuminte de a sacrifica interesele economice și naționale a cinci milioane de oameni pentru a înlătura un pretext pe când cauza ar continua a exista.

Pe când scriam aceste rânduri încă am fi avut bănuială că cestiunea evreilor ar putea servi cumva depretext la o intervenire. Astăzi însă, în urma atitudinii puterilor, știm, precum ziceam și ieri, că, deși unanime în dorința de a face să se admită în dreptul public european principiele Tratatului, puterile au deja deosebite vederi în privința aplicării la noi a principiului din art. 44, că altfel văd în această privință Austria, Rusia, Turcia și chiar Germania., și altfel Franța, Englitera și Italia. Astăzi rugăm pe adversarii noștri să crează că noi știm sigur, din izvor autorizat, cumcă în cestiunea izraelită nu e nici vreo cauză nici vreun pretext de intervenire a puterilor, ci totul este un marafet al Alianței izraelite și al acelora ce sunt slugile acestei Alianțe și stăpânii României.

❦