[25 mai 1879]

Din marea unitate etnică a tracilor romanizați care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei și a Triestului și ajungând până la Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber pe petecul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați, și pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorții ca asupra cămășii lui Hristos, de astădată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României.

Nu e într-adevăr un popor megieș care să n-aibă români sub jugul său: sârbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemți fiecare are, unii milioane, alții sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire și robie, numai pământul acesta era de sine stătător în urma vitejiei și prevederii înțelepților bătrâni și acesta e acuma amenințat a deveni prada tuturor adunăturilor fără de patrie din câteși patru colțurile lumii.

Înfiorătoare într-adevăr sunt amănuntele aduse de noi în numărul de ieri în privirea purtării evreilor din Galiția și Bucovina față cu populațiunile autohtone, și să nu uităm că acelaș soi de oameni, gonit de mizerie și de noile legi restrictive, s-au pripășit într-un număr zdrobitor pe pământul nostru, că de la trecerea rușilor încoace au umplut toate mahalalele Bucureștilor, că au prins rădăcini chiar în Craiova, în țara Oltului, unde locuiesc cei mai harnici și mai strângători români, că pretutindenea unde-ți întorci ochii îi zărești ca și când ar fi răsărit din pământ, toate acestea în perspectiva realizării articolului 44 a Tractatului de la Berlin. Aflăm asemenea că Rusia, precum închiderea mai alaltăieri granițile contra întoarcerei rublelor ei, le-a închis de astă dată contra întoarcerii ovreilor ei.

Față cu această cestiune de viață și de moarte și încă de moarte lașă și continuă, fără meritul de-a fi luptat cu bărbăție, fără conștiința de a fi fost învins, care va fi atitudinea Camerelor române?

Călări-vor deputații iarăși pe teorii umanitare și juridice? Confirma-vor minciuna obraznică că ovreii au fost la noi persecutați din cauze religioase, la noi, unde se grămădesc cum nu s-au mai grămădit nicăiri?

Când vedem rezultatele fioroase a dominațiunii jidovești în Galiția, când gazeta oficială a regatului arată că în cinci ani numai s-a publicat vânzarea silită a 800.000 imobile țărănești, când socotim că populația întreagă a acelei țări e de vro trei milioane cu ovrei cu tot și că acea cifră înspăimântătoare reprezintă totalitatea capilor de familie creștine de prin sate, când vedem un întreg popor dezmoștenit pe cale de a-și părăsi vetrele străbune spre a emigra în … America, oare mai e îndoială că aceleași elemente de corupție și spoliarea tind a uza de aceleași mijloace, a ajunge la aceleași scopuri pe cari le-au atins în acea parte a nefericitei Polonii? Dacă astăzi, când n-au plenitudinea drepturilor civile și nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negoțul și pe toată industria mică din Moldova, dacă astăzi se lățesc înspăimântător asupra șesului Țării Românești, dacă azi se încuibă în vatra harnicilor olteni ce va fi oare mâne, când vor avea drepturi egale, când vor avea putința de a-și zice români, când vor avea înscris în legi dreptul formal că patria aceasta este a lor tot deopotrivă cu noi?

Pe câtă vreme cestiunea era pendentă, am promis a ne feri de ea ca de-o armă electorală, numai pentru că stătea prezumpțiunea că guvernul va lăsa alegerile libere, pentru ca cel puțin în această unică cestiune țara aceasta să poată rosti ce voiește. Dar nu. S-au încărcat listele electorale a colegiului I și al II-lea cu funcționari și arendași în restanță, s-au făcut din alegeri cestiune de familie, de postomanie și de interes, s-au falsificat în ora supremă voința nației cum nu s-au mai falsificat niciodată. Numai Moldova pământ înzecit de nefericit și înzecit de sfânt, ai cărei eroi dorm somnul de veci în umbra pajurilor străine, pe a cărei moaște sfinte calcă picior străin, numai Moldova s-a scuturat ca un leu, menit spre junghiare o dată, poate pentru cea din urmă dată.

Astăzi au trecut timpul tăcerii și putem espune limpede întreaga primejdie ce ne amenință.

Prezidentul Consiliului, organul său „Românul“, în fine mesajul domnesc însuși repetă aceeași întrebare, naivă, dacă e din neștiință, culpabilă, dacă e făcută în cunoștință de cauză.

Puteți crede d-lor, zicea ministrul, că Europa vrea, poate să vrea nimicirea noastră?

Iar mesajul zice: „În regularea cestiunilor de detaliu (puterile) n-au cugetat, ele nu puteau cugeta a ne impune condițiuni absolute contrarie intereselor noastre celor mai vitale“.

Oare dacă prezidentul Consiliului știe ce voiește Europa de ce nu ne-o spune și nouă?

Noi, din nefericire, suntem convinși că Europa oficială știe întreaga stare de lucruri de la noi, că cunoaște din fir în păr toate relațiile noastre dinlăuntru, că agenții consulari au date statistice mai exacte decât noi înșine, că diplomația europeană știe că noi suntem cei amenințați și persecutați și evreii cei amenințători și persecutori sau pentru a vorbi ca deputatul din Silezia, Cianciola, ovreii sunt îmblătitorii, noi îmblătiții (die Juden die Drescher, wir die Gedrosschenen).

De aceea, înainte de a ne dovedi ziarul guvernamental contrariul, nu prin fraze ci în realitate, până atunci susținem că Europa e pe deplin informată în privirea stării noastre și în cunoștință de cauză ne-a dictat art. 44.

Ținem deci ca orice iluzie să dispară în privirea aceasta, să ne înfățișăm înaintea ochilor primejdia în toată întregimea ei și să luăm hotărâri conforme cu gravitatea supremă a momentului. Oricât de puține ar fi glasurile care ne vor sfătui să nu ne ucidem cu chiar mânile noastre, acelea vor trebui ascultate.

Deocamdată, pentru a arăta cum „Românul“ tratează cestiunea, vom reproduce următoarea lecție de umanitarism cosmopolit pe care ne-o dă în numărul de la 18 (30) mai;

Adecă articolul 7!

În contrazicere flagrantă cu spiritul de dreptate și de înfrățire generală care a inspirat legile noastre, organice, lăsând într-o fatală părăsire deprinderile ospitaliere ce disting dintre toți vecinii săi pe poporul nostru, noi ne-am apucat atunci orbește să rădicăm, chiar pe pragul pactului nostru social, un fel de meterez neesplicabil, care ― drept să vorbim — nu avea, când s-a făcut, nici o rațiune plauzibilă de a fi și care, în riguroasa lui formă, nu era nici prudent, nici românesc, nici nu dădea vro garanție.

Iertați-ne, milostivi stăpâni roșii, cel puțin dacă vom dovedi că lipsa noastră de ospitalitate o plătim cu viața noastră.

D-rul Flaișlen — care desigur numai vrun țuțuian fanatic de la Vrancea nu poate fi — ne spune în raportul general al consiliului de igienă că în anul 1878 în Iași

au murit 1454 creștini și

s-au născut 1093,

adecă au murit cu 361 mai mulți decum s-au născut, pe când din mult persecutații evrei

s-au născut 1602 și

au murit 1428

adecă s-au născut cu 174 mai mulți decum au murit. Fiecărui suflet de evreu în plus au trebuit să-i facă loc în lume doi creștini cari au murit.

Noi credem că ospitalitatea aceasta e atât de mare și de întinsă încât nu numai alături li se face loc evreilor, dar românii se curăță în genere de pe fața pământului, doi pentru unul, ca să-i lase noului cetățean în perspectivă două pâni, nu una.

Noi credem că înainte de discutarea articolului 7 Camerele de revizuire ar trebui să gândească la îmbunătățirea stării românilor.

Neînstrăinarea absolută și indivizibilitatea pământurilor țărănești, moștenirea imobilului indivizibil de către primul sau ultimul născut, împroprietărirea celorlalți fii pe moșiile parcelate sistematic ale statului sub aceeași lege de moștenire, iată măsuri ultraretrograde, dar românești, care ar asigura sporirea populației și existența măcar a unei singure clase puternice, a țăranilor. După ce prin sporirea suficientă a populației, cultura pământului, din estensivă cum este, ar avea brațe destule pentru a deveni intensivă, am avea timp a ne gândi și la regularea poziției noilor cetățeni de rit mozaic.

În orice caz de la rezolvarea cestiunii sociale și economice atârnă existența poporului românesc. Cine cu ocazia aceasta nu se va arăta cu inima bărbată, asupra aceluia cad cuvintele lui Vasile Lupu VV. „Cine-și viclenește moșia și neamul, mai rău decât ucigașii de părinți să se certe“.

❦