[29 noiembrie 1879]

Se închină omul totdauna și-n tot locul?

Precum nu se întâmplă asemenea evenimente în tot minutul și-n tot ceasul, precum cineva nu recitează toată ziua Crezul cu mătăniile în mâni, tot astfel nu înțelegem ca să fie siliți a-și face în toată ziua profesia de credință politică, de a discuta în toată ziua ideile generale de credință, pe când toată viața noastră omenească consistă dintr-o serie de acte și de aplicațiuni cu totul speciale.

De câte ori deci „Românul“ sau „Presa“ acuză dreapta conservatoare c-ar fi reacționară în credințele ei politice de atâtea ori ne fac onoarea de a ne calomnia; însă modul e atât de general, inculparea e de o natură atât de metafizică și de subțire, încât nu ne fac nici o supărare și nu ne servesc cel mult decât ocazie pentru a arăta adevăratele noastre idei generale, adevăratele noastre convingeri supreme, deși — în treacăt observăm — nici o idee generală ca convingere logică nu e nici bună, nici rea, ci devine bună sau rea prin aplicarea ei.

Reacție și reacționari — în ce sens?

În sensul fanarioților? Ferească Dumnezeu!

Roșii sunt singurii moștenitori ai politicei bizantine.

În sensul sfântului trecut antefanariotic al nației? Dar unde sunt elementele rămase din el, ca să formeze temelia solidă a clădirii reacționare? Nu trebuie să uite onor. noștri confrați că condiția esențială, sine qua non, a reacțiunii în înțelesul occidental al cuvântului este dinastia moșneană istorică, este aristocrația moșneană istorică. Există într-adevăr, și ar fi o temeritate de a nega, câțiva puțini coborâtori din familii istorice ale țării, dar oare simplul fapt al descendenței constituie aristocrația ca clasă istorică a țării? E un Catargiu conservator pentru că un străbun al său a fost consiliar al lui Ieremia Movilă? Este un Boldur între roșii pentru că un străbun al său a fost general al lui Ștefan cel Mare? Desigur că nu.

Pentru ca să existe reacție în adevăratul înțeles al cuvântului ar trebui să fi existat o tradiție neîntreruptă în clasa reacționară, ar fi trebuit ca această clasă să fie constituită într-un mod propriu. Ar fi trebuit ca puterea ei materială, proprietatea, să fie inalienabilă, ar fi trebuit c-un cuvânt dreptul continuu de stăpânire. Dar acest drept nu-l avea nici în timpii cei mai vechi nimenea. Oricare român, fie născut din părinți cu vază, fie din părinți săraci, se putea ridica, fie prin puterea brațului, fie prin aceea a minții, la demnitățile cele mai înalte ale statului și era indiferent, sub domniile pământene, dacă meritul era al unui om din popor sau al unui boier; în acea vreme săracă de bani singura răsplătire pe care statul o putea da și o și dădea era un rang, netransmisibil asupra fiilor, dar care îl punea pe purtătorul acelui rang la adăpostul unor sarcini ale vieții, impunându-i însă în locul lor datorii destul de grele, datorii în care viața și averea lui erau espuse. Dar se va zice că în faptă s-au moștenit atât poziția socială cât și averea. Realitatea transmisiunii însă nu trebuie confundată cu dreptul formal al transmisiunii din lumea feudală a Apusului, încât dacă luăm faptului esența sa, dreptul, el rămâne atât de indiferent ca și faptul că un actual bancher a avut un strămoș bancher. Deduce-se-va de aci dreptul esclusiv al strănepotului de a fi el și numai el bancher? Aceasta ar fi o absurditate.

Așadar reacțiunea în sensul pe care i-l dă „Românul“ e lipsită înainte de toate de consistență istorică, de substrat istoric, căci din istorie rezultă că românii au fost totdauna liberi și totdauna egali înaintea statului. Pentru fiecare din ei exista putința de a sui toate treptele sociale și țăranul putea deveni atât de bine vornic mare, precum, viceversa, coborâtorii vornicului puteau redeveni, în lipsă de merite, simpli țărani.

Așadar organizare feudală, Regulament (rusesc), arhondologie (bizantină) sunt departe de orice vederi ale dreptei conservatoare, a cărei țintă, ca idee generală, este cu totul alta și anume: întărirea autorității statului și nimic mai mult. Nu negăm un lucru: că noi privim ideea statului ca apărător al meritului legitimat, al averii legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispozițiilor generale ale unei generații, ca un element moral alături cu imoralitatea eventuală a tendințelor existente în societate.

Să luăm însă pilde cu totul concrete.

E trebuință de cărți de școală de ex. și într-adevăr zecile de mii de cumpărători ai acestei cărți, școlarii, fac aceasta afacere foarte sigură și lucrativă. Toată lumea — chemată și nechemată — scrie cărți cari de cari mai rele și mintea a sute de mii de cetățeni viitori se-ncarcă în lucruri abstrase și încâlcite, cu noțiuni inexacte. Este sau nu de datoria statului să proteagă esclusiv cărțile bune și să înlăture cele rele, adecă să proteagă libertatea de acțiune a pedagogului celui bun, punând o stavilă nelegitimei pofte de câștig a scriitorilor celor răi? Sau figurat: este grădinarul dator a plivi buruienele cele rele dimprejurul plantelor celor roditoare cari sunt în pericol de-a se-neca? Desigur că da.

Am luat acest exemplu pentru că el nu suscită supărarea nimănui, dar asemenea livezi îmburuienate, unde planta roditoare e înecată prin concurența buruienilor rele, se găsesc pe toate terenele — în administrație, în școală, în Parlament, în presă, în economia privată și publică, pretutindenea. Precum gospodarul, statul casei sale, își prășește porumbul de buruiene, astfel statul, gospodarul obștesc, cată să prășească buruienele rele dimprejurul plantelor sale roditoare. Aceste exemple se pot înmulți în infinit; vorba e de a se găsi o organizare, pre cât omenește e cu putință, care să asigure înaintarea treptată a meritului și înlăturarea ambițiilor nelegitime și a poftelor nemăsurate cari stăpânesc pe toți aceia ce, fără muncă și numai prin cheltuieală și tertipuri, se hrănesc din sudoarea poporului, fără a o compensa nici prin știință, nici prin caracter.

Și această compensare e rațiunea de a fi a păturilor superioare ale societății.

Căci — ca să urmăm exemplul — cărți rele de școală pot fi mult mai ieftine decât una și bună. Dar cele rele umplu capul pentru toată viața cu idei falșe, cari aduc pierderi inteligenței și inimei, acea una și bună ține o dată pentru totdeauna mai mult, dar devine un îndreptar al vieții.

Să traducem însă acest exemplu în viața practică a politicei.

D. Brătianu, cu consorțiul său de deputați pe sprânceană, votează concesia Strousberg.

S-a făcut cu toate astea calculul amănunțit că, dacă statul ar plăti an cu an transportul gratis al tuturor mărfurilor pe cari țara le produce și bani de drum oricărui călător din România, această cheltuială a visteriei ar fi nici în jumătate anuitatea de 18,5 milioane ce le plătește astăzi.

Iată dar că un cap cu minte și sănătos în locul d-lui Brătianu ar fi compensat pe deplin cota de muncă națională care-l susține — prin ce? Prin un calcul de două-trei ore cel mult, de cinci minute poate, și iată ca o simplă operație a gândirii unui cap onest și clar se traduce în milioane de câștig real pentru întregul popor.

Dar să urmăm tot acest exemplu.

Să presupunem că motive politice, cari primează pe cele economice în timpuri estraordinare, l-ar fi silit pe d. Brătianu să admită oneroasa concesie Strousberg, să recunoască datoria publică de un sfert de miliard. O zicem această fără a o admite.

Ce ar fi fost urmarea? Ca cel puțin calculul de stingere a acestei datorii să fie exact.

Capitalul de construcțiune al Societății, de 248 de milioane, se înapoiază prin amortizarea în 59 de ani.

Ei bine, concesia d-lui Brătianu e făcută nu pe 59, ci pe 90 de ani.

Iată dar țara, prin o greșeală de calcul, condamnată a plăti 30 de ani de-a rândul cu totul degeaba și în tot anul câte 18,5 milioane anuitate, după ce capital și dobânzi ar fi fost de mult înapoiate.

Aceste sunt lucruri elementare, pe cari le pricepe oricine, și sunt o dovadă că un om de caracter precum și un om cu cultură adevărată compensează pe deplin societatea care-l susține; pe când, din contră, dacă organizarea societății e slabă și favorizează ridicarea în sus a Pătărlăgenilor și Seruriilor de toate tepele, pierderile sunt colosale pe toate tărâmurile. Greșelile de calcul ale d-lui Brătianu costă pe popor zeci de milioane; sudoarea acestui popor se risipește pe nimicuri și mofturi și singura compensare este doar că — în fața mizeriei patente a populațiunilor — spiritul minciunii zilnice, ziaristica oficioasă, să poată susținea că România e fericită și mare.

Dacă declamația mincinoasă între chiar zidurile noastre poate trece drept compensare, atunci să ne fie de bine.

De aceea nu e vorba, — o repetăm — de principiile voastre sau ale noastre generale, e vorba de aplicarea lor concretă. În aplicarea concretă sunteți mincinoși, neonești, perverși, ignoranți; în concret sunteți oameni de nimic, nu în abstract, căci abstracțiunile ca atare nu sunt nici bune, nici rele, ci moralicește indiferente. Geaba un cizmar va avea principiile cele mai frumoase dacă nu știe să-și facă treaba lui, cizme bune, geaba d. Brătianu ca financiar va avea principii liberale și umanitare, dacă nu știe treaba pentru care s-a chemat, finanțele.

Așadar ce vorbiți de reacție?

Dacă există reacție în toată țara, în opoziție, între liberali, între roșii chiar, această reacție e, în senzul fiziologic al cuvântului, rezistența unui corp bolnav contra boalei pentru a redeveni sănătos.

Dacă incapacitatea și imoralitatea voastră, dacă prostia și jocul la bursă nu s-ar reflecta decât asupra voastră, răul n-ar fi mare. Dar el se traduce în bani, în bani plătiți de țară, plătiți de oameni în marea lor majoritate săraci, plătiți de țăran, de micul meseriaș, de micul negustor.

Dacă ați cădea mâine de la guvern care ar fi suma tradusă în bani, sânge și pământ ce ați costat țării?

28 milioane bilete ipotecare,

65 milioane noul împrumut ce se va cere de d. Sturza,

250 milioane răscumpărarea,

adecă 343 de milioane datorie directă a statului, plus

10.000 de oameni morți pentru interese străine,

plus o provincie pierdută,

plus pagubile de milioane produse prin rechiziții de care puse la dispoziția lui Warszawsky — Mihălescu, prin care apoi s-a adus boala de vite din Bulgaria.

De când există România un guvern n-a putut să încheie socotelele sale cu mai mari pierderi morale și materiale ca voi.

Și care e răspunsul vostru la această monstruoasă administrație publică?

Ingerințele lui Temelie Trancă în alegeri, ridicolele bătăi între oameni de-ai poliției și între spionii și agitatorii voștri și chefurile lui popa Tache.

Să nu se uite însă că popa Tache nici n-a emis bilete ipotecare, nici n-a cerut un împrumut de 65 milioane, nici a pierdut Basarabia, nici a stins viețile a mii de oameni în interesul panslavismului, nici a dat care de rechiziție lui Warszawsky, nici a adus boala de vite în țară, nici răscumpără drumul de fier, nici joacă la bursă viitorul țării.

Popa Tache putea să bată un om: voi zugrumați milioane din semenii voștri, voi vă zugrumați țara și, dacă virtutea ar fi relativă, nu absolută, atunci alături cu perversitatea voastră morală și ignoranța intelectuală, popa Tache ar trebui canonizat și trecut între sfinți.

❦