[26 iunie 1879]

O lună de zile a trecut de la deschiderea Camerelor chemate a revizui Constituția, spre a o pune în acord cu cerințele art. 44 al Tratatului de la Berlin, primit, fără nici o competență, în principiu, de către guvern și Camerele lui dizolvate. Adunările de revizuire și-au verificat titlurile și întâia lucrare la care au procedat după constituirea lor în regulă a fost răspunsul la adresa tronului. O cestiune importantă s-a ridicat cu ocazia dezbaterii asupra acelui răspuns, cestiunea adică dacă guvernul este sau nu dator a veni cu o propunere, cu un proiect asupra modificării art. 7 sau dacă Adunările trebuiesc să facă acea propunere din propria lor inițiativă. Cu toate stăruințele minorităților din amândouă Adunările, guvernul a refuzat cu încăpățânare de a veni cu o propunere, ceva mai mult, a declarat că, în cestiunea evreilor el nu are absolut nici o părere, n-a prejudecat nimic, n-a legat întru nimic țara la vreo soluție oarecare, și că Adunările sunt libere a dezlega cestiunea cum vor crede mai bine.

Înainte de deschiderea Camerelor și până la dezbaterea asupra răspunsului la mesaj întrebarea era aceasta: guvernul luat-a vreun angajament față cu Europa sau cu Alianța izraelită în privința art. 7? Nu se găsea aproape nimeni care să răspundă negativ la această întrebare, și sentimentul general al țării era că guvernul luase niște angajamente, atât numai că în privința acestor angajamente unii aveau temeri mai mari, alții mai mici. Veni apoi dezbaterea asupra răspunsului la mesaj: abținerea guvernului de la orice propunere, declarațiile lui categorice că țara nu este legată întru nimic și că dânsa poate să propună și să hotărască orice-i va plăcea pentru moment liniștiră oarecum temerile generale. Guvernul nu avea în Camere cele două treimi trebuitoare pentru un vot de revizuire, așadar, deși propunerea din inițiativă parlamentară trebuia să vie din partea majorităților sale drept credincioase, dacă ea nu era conformă intereselor generale, nu putea trece. Dacă, prin urmare, guvernul lăsa soarta dezlegării cestiunii la bunul plac al Camerelor, fără ca să se amestece direct în afacere, dânsul nu putea avea angajamente luate în afară și tertipul spălării de răspundere nu-l întrebuința decât pentru a nu-și lega poziția ministerială de soarta problematică a unei oarecare soluțiuni. Astfel judeca publicul după întâia impresie; cele advenite însă în urmă erau menite a ne dovedi că lucrul stătea cu totul altfel.

Camerele își aleseră câte o comisie care să elaboreze un proiect de modificare a art. 7. În sânul acestor comisiuni s-a dezbătut îndelung și în fine comisia Camerii și-a redactat raportul, pe lângă care a alăturat și un proiect pentru înlocuirea art. 7. În comisia Camerii, la redactarea proiectului s-au petrecut niște scene foarte interesante. Prezidentul Consiliului, d. I.C. Brătianu, a intervenit de mai multe ori în lucrarea comisiei, a făcut câteva tirade patriotice, a arătat că țara e în primejdie mare și, cu tonul cel mai desperat, a conjurat majoritatea să adopteze propunerea d-lui Costinescu pentru salvarea patriei prin împământenirea unei mase de evrei împărțită pe categorii. Majoritatea comisiei a refuzat, și-a urmat lucrarea și a hotărât să-și citească raportul în ședință publică înaintea Adunării. Prezidentul Consiliului, în fața neizbândei încercate în sânul comisiunii, a cerut ca Adunarea să țină ședință secretă. Ședința secretă sau intimă a fost foarte furtunoasă: d. I.C. Brătianu a repetat tiradele patriotice pe care le cântase comisiei, însoțindu-le de astă dată cu lacrămi fierbinți; a spus că țara e amenințată de o primejdie de moarte în cazul când nu se va da împământenirea cum o cere d. Costinescu și că guvernul va fi silit să se retragă dacă comisia va stărui în hotărârea ei. Mai mulți deputați au cerut d-lui prim-ministru să arate care anume este primejdia ce ne amenință, căci o simplă afirmare a d-lui I.C. Brătianu, neîntemeiată pe dovezi, nu mai plătește astăzi nimic; prezidentul Consiliului neputând aduce nici o dovadă, comisia a rămas să-și citească raportul în ședința de sâmbătă, când l-a și citit. Dăm mai la vale acest raport în întregul lui, împreună cu toate anexele.

În același timp când în comisia Camerii se petreceau cele arătate mai sus, „Românul“, care a declarat de cu vreme că împărtășește în cestiunea evreilor părerea redactorului său d. Costinescu, povățuia țara să fie cu minte și să adopte soluția patronilor săi, amenințând-o în caz contrariu cu toate relele închipuite și neînchipuite, cu soarta chedivului, cu lovitura de stat, cu „însângerarea țării“ ș.c.l. Povețile și amenințările gazetei personale a dd-lor Brătianu și Rosetti au avut din partea țării răsunetul și primirea pe care le meritau. Presa și publicul au fost unanime în această privință: amenințarea cu soarta chedivului e nerușinată, cea cu lovitura de stat ridiculă, cea cu „însângerarea țării“ nebunească — pentru a judeca astfel nu-i trebuie cuiva decât simțul comun. A compara starea unei țări de sine stătătoare, oricât de nenorocită ar fi din cauza unei politice rătăcite, dar vitează și onestă în relațiile ei exterioare, cu o provincie turcească care a disperat lumea prin neonestitatea și neplata datoriilor sale, încât a ajuns să i se impună un minister internațional; a compara pe domnitorul onest, leal și braval Țării Românești cu chedivul mufluz al Egiptului este în adevăr o mișelie, o nerușinare, mai ales când acel ce face această comparare infamă este organul personal al primului-ministru și al prezidentului Camerii, cari poate că au cea mai mare parte de răspundere pentru starea unde a ajuns azi țara. A doua amenințare, cea cu lovitura de stat, a făcut o impresie mai puțin penibilă. Lovitură de stat? Cu ce? Cu plebiscit sau cu năbușirea țării prin puterea armată? Sau poate, cine știe, va fi trecând prin capul „patrioților“ de la putere să facă lovitura de stat cu oștire străină? Este ridicul a crede măcar un moment că pentru darea drepturilor la evrei s-ar putea face o lovitură de stat cu plebiscit; e o nebunie a crede că pentru un așa scop s-ar putea întrebuința puterea armată a țării sau că un stat vecin ar avea atât de puțină minte și destule puteri disponibile pentru a le împrumuta d-lui Brătianu de dragostea evreilor. Cât pentru a treia amenințare, cu „însângerarea țării“, ea este asemenea o nebunie. În orice țară din lume se pot găsi o mână de descreierați cari, fiind din niște nenorocite împrejurări ajunși la cârma țării și nesocotind nici dreptul, nici sentimentul național, nici rezultatele călcării acestora, să s-apuce a da promisiuni anticipate și a se lega ca din partea țării într-o cestiune internațională; țara însă nefiind datoare să primească, întru cât o privește, decât ceea ce e legal, poate respinge îndeplinirea acelor promisii sau legăminte date fără competență și, când din această respingere foarte legitimă ar fi să rezulte vreo mare dificultate, vreo primejdie internațională pentru dânsa, ea are un mijloc sigur de a aplana dificultatea și a conjura primejdia; însângerarea țării venind din afară cu care ne amenință foaia ministerială o poate țara înlătura foarte ușor prin o procedare sumară față cu cei ce, fără nici un drept, au dat în numele națiunii ceea ce știau bine că națiunea nu voiește a da odată cu capul. O repede spălare a necurățeniilor în familie, și țara se poate prezenta iarăși curată în fața lumii.

Atât stăruințele primului-ministru în comisie și în ședințele secrete ale Camerii, cât și povețele și amenințările „Românului“ au tins a face să se adopte propunerea împământenirii unei mase de evrei împărțită pe categorii. Și d. I.C. Brătianu și foaia d-sale au mers cu pornirea lor, după cum văzurăm, până la uitarea de sine. Din toate acestea ce rezultă prin urmare? Luat-a sau nu guvernul angajamente în cestiunea evreilor? Nu mai încape îndoială, e mai mult decât sigur că da. Să vedem însă față cu cine le-a luat? Față cu Europa nu se putea lua angajamente decât asupra principiului că „religia nu mai poate fi o piedecă“ ș.c.l, principiu înscris în art. 44 al Tractatului de la Berlin. Prin urmare, dacă guvernul n-a luat angajamente decât numai față cu Europa, pentru ce se ridică din toate puterile în contra proiectului majorității comisiei, care dă deplină satisfacere principiului din art. 44 al Tractatului? Pentru ce guvernul nu se mulțumește cu admiterea principiului? Pentru ce dânsul — care la începutul sesiunii a refuzat, cu încăpățânarea cea mai îndărătnică, a veni cu o propunere în cestiune, a-și da măcar o părere, declarând că nu el, ci țara este chemată a dezlega cestiunea cum ea va crede mai bine — astăzi stăruiește cu vaiete și cu disperare pentru a face să dea națiunea mai mult decât cere litera Tratatului?

În o ședință intimă a Camerei d. I.C. Brătianu, amenințând pe deputați cu primejdie din partea Europei și fiind întrebat care este anume acea primejdie, d-sa a răspuns că așteaptă pe azi, pe mâine o notă colectivă a puterilor prin care să ni se impună o soluțiune à la d. Costinescu. A trecut o săptămână la mijloc și acea notă grozavă n-a mai sosit. Se afirmă că nota colectivă ar fi numai o dulce speranță a guvernului, menită a nu se putea realiza, deoarece Europa nu poate face colectiv pasul greșit de a ne impune o anume soluțiune înainte de a da noi mia și mai ales când Camera este în ajun de a da satisfacere principiului din art. 44 al Tratatului. Odată admis principiul în dreptul nostru public, Europa nu se mai poate amesteca în modul aplicării lui, aceasta fiind o cestiune de drept privat. Așadar se naște întrebarea: guvernul stăruie să dăm evreilor mai mult de cât pretind puterile prin Tractatul de la Berlin, care să fie cauza? Față cu cine a luat dânsul un angajament pentru a da mai mult decât putea Europa să-i fi pretins? Răspunsul este numai unul: angajamentul s-a luat față cu acea putere internațională care a făcut să se înscrie în Tratat pe socoteala noastră art. 44, față cu Alianța izraelită. Lucrul e lămurit, așa de lămurit încât foarte puțini mai sunt aceia, atât în sânul națiunii, cât și în Camere, care să nu fie pe deplin convinși de aceasta.

Din norocire pentru țară e speranță că angajamentul luat de guvern pentru împământenirea unei mase de evrei împărțită pe categorii nu se va putea îndeplini. Camerele de revizuire nu vor ratifica învoiala făcută între guvernul „patriotic și național“ al d-lui Brătianu și Alianța izraelită universală.

❦