[27 iunie 1879]

Marea majoritate, aproape unanimitatea românilor — zice organul oficios al guvernului— nu-și dă încă seamă de mărimea pericolului în care și-ar pune țara dacă ar lua cam peste picior Tratatul din Berlin, adecă hotărârea celor șapte mari puteri, întărită de voința de fier a d-lui de Bismark.

A lua peste picior Tratatul din Berlin! Dar cine-l ia peste picior? Am călcat sau călcăm noi Tratatul neîndeplinind art. 44 tale quale? Spune Tratatul undeva că acea dispoziție e absolut obligatorie pentru noi precum a fost pentru Turcia, este el o îndatorire ce ni se impune sub orice împrejurări? Nu.

Tratatul zice: „Liberă sunt eu Europa de-a-ți recunoaște sau nu independența; ți-o recunosc dacă admiți art. 44, nu ți-o recunosc dacă nu-l admiți“.

Unde vede „Românul“ obligațiunea absolută de-a îndeplini art. 44 numaidecât și oricum ar propune-o guvernul?

Neadmițând art. 44, rămânem în poziția în care am fost înaintea războiului, adecă vasali nominali ai Porții, cu deosebirea numai că Poarta însăși nu ne-a pus deloc această condiție, că ea ne-a recunoscut independenți din capul locului, încât am rămânea vasalii unei Puteri care s-a lepădat de vasalitatea noastră prin două tratate consecutive, prin cel de la San-Stefano și prin cel de la Berlin.

Poziția noastră ar fi așadar o independență reală, fără atârnare de nimenea, nerecunoscută însă de o parte dintre puteri. Acestea toate fără ca noi să fi călcat Tratatul de la Berlin, căci, neprimind un beneficiu ce ni se acordă sub o condiție ce ni se cere, nu poate zice nimeni ca am fi călcat noi Tratatul, abstracție făcând de la împrejurarea că nici îl putem călca, de vreme ce, nefiind nici făcut, nici iscălit de noi, el nu poate cuprinde nici îndatoriri, nici drepturi ale noastre proprii.

Astfel stă dar cestiunea din punct de vedere curat rațional și, dacă nu e altă primejdie decât ca independența noastră reală să nu fie recunoscută numaidecât, atunci ea nu e atât de mare pentru ca „Românul“ să aibă dreptul a amenința cu lovirea de stat, cu soarta chedivului, ba cu a Poloniei chiar. Suntem noi datori a primi art. 44? Am contractat noi vrodată obligațiunea aceasta, ca chedivul datoria sa publică? Deloc. Nu suntem datori nimănui nimic și totul se reduce la o propunere de învoială între noi și puteri, liberi fiind și unii și alții de a voi sau de a nu voi. Voim art. 44, avem recunoașterea independenței; de nu, nu. Abia e nevoie de-a adăoga că independența este un fapt care există, recunoscut sau nerecunoscut fiind. În alte timpuri independența și recunoașterea regalității legitime atârna de confirmarea papei; asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca atari și de-a fi într-adevăr independenți și fără binecuvântarea specială a Santității Sale.

Dar se va zice că cestiunea, deși logic vorbind e în favorul nostru, totuși puterile — călcând ele înșile Tractatul de la Berlin ―ar voi a exige numaidecât admiterea art. 44.

Dacă o asemenea exigență ar exista într-adevăr, atunci vom trebui să știm cauza adevărată a ei.

Dacă acuma e cea mărturisită de art. 44, adecă pur umanitară, atunci n-avem a ne teme de nimic. Nu ni se va arăta un singur caz în istorie, unul singur, în care o cauză pur umanitară să fi adus vrun amestec, vro ingerință din afară. Deși aproape toate războaiele moderne se deschid sub pretexte umanitare, totuși cauzele, în genere bine cunoscute, sunt cu totul altele și n-au a împărți cu pretextul nici în clin, nici în mânică. Cerneală și hârtie s-au întrebuințat într-adevăr multă pentru cestiuni umanitare, bani însă puțini, iar sânge nici o picătură măcar. În fine, dacă e vorba de umanitarism, atunci poporul acela care întra-adevăr are nevoie de-o tratare umană este poporul nostru propriu, esploatat, nu neamul exploatator al evreilor, încât chiar din acest punct de vedere restricțiunile noastre sunt într-adevăr umane, iar art. 44 neuman. Singurul defect al art. 7 din Constituția noastră e că, pe lângă mulțimea nenumărată a evreilor cari nu merită drepturi, se loveau și acele câteva mii cari le merită și această injustiție suntem oricând gata de-a recunoaște și de-a o drege, dând deplină satisfacere exigenței umanitare. Și aceasta vom face-o de-ar exista art. 44 sau n-ar exista, adecă independent de orice amestec al străinătății. Dacă Europa nu e mulțumită numai cu atâta, bine, dacă este, și mai bine. Mai mult decât posibilitatea pentru evrei de-a deveni români nu putem da, oricare ar fi sau n-ar fi intențiile art. 44.

Lucrul s-ar schimba însă atunci când cestiunea umanitară n-ar fi decât pretextul cerințelor puterilor, iar cauza adevărată ar fi cea materială, a intereselor lor politice. Atunci însă, chiar admițând art. 44, adică înlăturând pretextul, am fi departe de a fi înlăturat cauza și am rămâne tot în cazul fabulei despre lup și miel, adică tot noi la vale și tot noi am turbura apa. Pretexte se vor găsi așadar pentru a acoperi o cauză nedreaptă, căci pretextele bune pentru cauze rele sunt foarte ieftene în lumea aceasta.

Întorcându-ne la vorba noastră, spusă în mai multe rânduri, repetăm: „Dacă pericol există, el există abstracție făcând de cestiunea evreilor“.

Iar dacă el nu există și dacă cele șapte puteri mari și voința de fier a d-lui de Bismark n-au alt scop decât cel umanitar, decât cel de a vedea că evreii nu sunt îngrădiți pentru cauze religioase, atunci dovezi despre aceasta, strălucite chiar, le putem da orișicând.

După ce „Românul“ recunoaște însuși că majoritatea, aproape unanimitatea poporului nostru nu-și dă seamă de pericolele fictive ce le inventează guvernul pentru a-l speria, noi nu mai avem multe de zis. Pentru noi e de ajuns dacă aproape unanimitatea poporului nu împărtășește spaimele organului oficios, și e și natural că nu le împărtășește, căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recâștiga chiar vechea și admirabila lui calitate de a judeca toate lucrurile cu sânge rece și de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest bun-simț, într-adevăr superior, sunt multe: evlavios fără a fi bigot, poporul românesc, cel mai numeros în Orientul Europei, nu a produs un singur sfânt din mijlocul lui; și drept, fără finețe juristice, el s-a judecat fără cod civil și penal 500 de ani aproape. Reîntoarcerea la acele calități ale strămoșilor, la vitejie, dreptate și cuminție, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare și numai atunci când cineva nu va fi numit bun sau rău după cum e alb sau roșu, ci abstracție făcând de la opiniile lui politice, numai atunci când vom fi drepți față cu noi înșine și nu ne vom sfâșia pentru vorbe scrise pe hârtie de autori străini în țară străină, pentru alte popoare și alte împrejurări, atunci când vorba adevărată va găsi ureche ascultătoare vom începe a ne respecta între noi și a fi uniți.

Ministeriul, în neunire de astă dată cu majoritatea, ba aproape unanimitatea românilor, va pune, zice „Românul“, cestiunea ministerială.

Dacă va pune-o, bine va face, căci sperăm că va face loc unui cabinet într-adevăr responsabil, care să se pună el însuși cu propriul lui curaj în fața Europei, nu ca d. Brătianu care, din nefericire, se dă îndărătul Camerelor și lasă săgețile să curgă asupra pieptului deschis al țării. Ceea ce dorim din adâncul inimei e ca viitorul cabinet, oricari ar fi ideile lui asupra marginilor libertăților publice, să fie compus din oameni cu desăvârșire integri, cu caracter statornic și cu mai multă iubire de țară decât de sine. Un cabinet leal va găsi oricând concursul leal a tuturor partidelor.

❦