[31 octombrie 1879]

Abia apucarăm să zicem că în principiu conservatorii nu sunt contra răscumpărării și îndată atât „Românul“ cât și organul personal al marelui om de stat s-a cățară de acest pai pentru a deduce monstruozitatea că aprobăm proiectul de răscumpărare. Milă de silă și dor de zor, adecă, vrem nu vrem, ne apucă d-lor pe dinainte și ne spun că voim chiar proiectul cum este el.

Să ne permită însă atât organul agenților rusești cât și acela al marelui om de stat să le spunem că una e una și două fac mai multe. Pentru răscumpărare în principiu a fost cabinetul Lascar Catargiu, ba dacă marele om de stat d. Vasile Boerescu va binevoi a-și aduce aminte cauza pentru care cinstit d-sa a ieșit din cabinet, atunci organul marelui om de stat va vedea lesne c-a zburat pentru că d-sa voia să facă din răscumpărare un gheșeft, ceea ce bătrânul Lascar Catargiu nu voia cu nici un chip.

În fine, ce mai la deal la vale, lucrul stă astfel. Sub cabinetul Catargiu încă acționarii, amăgiți și ei de d. dr. Stroussberg și de Pătărlăgenii și Costineștii noștri, precum era amăgit și poporul românesc, și încărcați de multele datorii ce au trebuit să le contracteze pentru a mântui drumurile de fier, propun guvernului conversiunea acțiilor în titluri de ale statului și trecerea drumului de fier în proprietatea statului. Conversiunea făcută în mod echitabil, adică purtând acționarii pierderile rezultate din călcarea contractului, putea să fie bună pentru țară, nu din cauza foloaselor materiale, cari, fiind tranzacțiunea dreaptă și echitabilă, nu puteau fi însemnate, ci din cauza folosului moral că statul, devenind proprietar al drumului de fier, ar fi deschis calea la o mulțime de lume de a noastră să-nvețe lucruri practice, și cu temei, să se ocupe de șine și mașine cu vapor în loc de pișecherlâc politic și blagomanii nesărate de gazetărie.

Adică lucru cinstit era din capul locului și nici putea să fie altfel de vreme ce un om de țară, care nici nu-i advocat măcar, avea s-o puie la cale.

Nu asta însă era părerea marelui om de stat.

Repede fondează Banca de București cu scopul anume de a cumpăra d-sa acții și de a le vinde statului apoi cu 300 la sută câștig, fiind marele om de stat ministru de esterne.

Atunci i s-a dat să înțeleagă, c-un cusur subțire nu-i vorbă, căci marele om de stat e dintre obrazele subțiri cari se țin cu cheltuială — că nu poate fi și Bancă de București și ministru totdeodată, de aceea să aleagă între două.

D-sa a preferat apoi Banca de București și a trecut în opoziție. Din momentul în care ca ministru și gheșeftar totodată nu mai putea face răscumpărarea, erau compromise libertatea, naționalitatea și toate celelalte substantive abstracte.

De acolo — du reste — datează formarea centrului ca grup deosebit politic, a cărui existență nu se justifică prin nimic. Logic vorbind înțelegem pe roșii: oameni cari n-au nimic, sau săraci sau scăpătați, cari vor să facă avere prin mijlocul statului. Așa de es. d. Fleva e geambaș de cai, arendaș neplătitor a mai multor moșii ale statului, deschide biurou de împământenire și vrea să se facă și ministru. Rezon! De ce să nu fie? Nu e de ai noștri? Nu e din popor? E un punct de vedere pe care-l dezaprobăm, dar îl înțelegem logic vorbind.

Dar Centru? Ce-nsemna Centru?

Dacă erau oameni cinstiți n-aveau decât să se facă conservatori, dacă erau oameni de treburi n-aveau decât să se facă roșii și lucrul era limpede.

Ne pare rău că o frază fără cuprins putea să exerciteze o atracțiune oarecare asupra unor tineri pe cari se vede că organizația actuală a societății europene i-a influințat. E un principiu conservator pe care voim să-l amintim tinerilor români: fără muncă și merit adevărat nu există înaintare adevărată. Nu luați de model pe acei pehlivani cari, fără umbră de merit adevărat, își fac din instituțiuni o scară pentru a aduna avere și a ajunge la ranguri. Acei pehlivani fără de suflet vor aduce societatea la desperare, vor face-o sau estrem reacționară, ceea ce nu e bine, sau anarhică, ceea ce asemenea nu e bine. Amândouă stările acestea sunt barbare, esclud orice cultură, orice civilizație. Nu este știința psicologiei atât de înaintată încât să vă garanteze victoria pehlivanilor. Oamenii sunt împărțiți prin predispozițiile lor morale în două: în optimiști și pesimiști. Optimiștii vor căuta să imiteze pe pehlivani, pesimiștii se vor revolta în contra tiraniei minciunii și pișicherlâcului. Și acești din urmă, deja foarte numeroși în societatea noastră, sunt aceia de cari orice pehlivan cată să se teamă.

Din norocire Centrul n-a ținut decât de joi până mai apoi, încât azi nici nu i se mai aude de nume. Afară de d. Boerescu și împărțitorul „Presei“ nu mai există alți membri ai Centrului.

Așadar, ca să nu ne uităm vorba, Banca de București a fost mofluză ca nepusă în masă. De-acolo „centru“, de-acolo unirea cu roșii, cu cari totul e cu putință, de-acolo „naționalitate, libertate, dreptate“ în „Românul“ care, în loc de „Luminează-te și vei fi“, ar fi trebuit să înscrie maxima d-lui Buescu: „Mai aproape dinții decât părinții“.

De aceea noi, în principiu pentru răscumpărare, facem din răscumpărare o cestiune de încredere.

Am avut deja Banca de București în Consiliul de Miniștri, nu mai voim s-o vedem și astăzi. Conservatorii au avut întâi „răscumpărarea“ în programa lor, încât noi suntem nașii și „nașul botează, nașul cutează“.

O spunem deci din esperiență că e gheșeft la mijloc, gheșeft infect, gheșeft à la Banca de București.

Cel mai mare rău din toate e că statul nu devine proprietar al drumurilor de fier, ci împarte acest titlu cu mii de acționari cari vor pretinde ca să li se plătească anuitățile nouăzeci de ani de-a rândul, încât de mai nainte va fi pricină de gâlceavă între statul român și acei acționari cari nu vor voi să-și preschimbe acțiile pe titluri de ale statului. Acești acționari vor veni totdauna înarmați cu teșcherele nemțești de protecție extraordinară, fiecare din ei va fi statul german personificat și nu ne vom putea mocarisi de ei pentru că îndărătul lor vor fi un milion de baionete și principele de Bismark pe deasupra.

În discuțiunea aceasta „Presa“ ne adresează următoarele cuvinte bine simțite:

Combaterea lor nu are de țintă proiectul supus Corpurilor legiuitoare și guvernul propuitor. În această privință ne place a recunoaște francheța ziarului „Timpul“, care declară că este în principiu pentru răscumpărare, adăogând câteva rânduri mai jos că nu are însă încredere în cei însărcinați cu această operațiune. Declarațiunea este, o repetăm, plină de o sinceritate de care suntem fericiți a lua act; se va ști astfel de ce acest ziar combate proiectul răscumpărărei în coloanele sale, precum se va ști totdodată de ce oratorii cari aparțin partidului reprezentat prin acest organ combat proiectul în Corpurile legiuitoare; va rămânea numai ca națiunea să aprecieze un partid care își face o armă pentru combaterea guvernului dintr-o cestiune eminamente națională, de care depinde dezvoltarea economică a țării și ușurarea finanțelor sale.

După șirurile noastre de față organul marelui om de stat știe de ce am pus cestiunea de încredere înainte de toate. Precedentul frumos al Băncii de București ne face într-adevăr să nu dăm crezare argumentațiunii încifrate a guvernului, pe care voim s-o descifrăm ca să nu iasă din ea negustoria lui Nastratin. Pe lângă statul proprietar rămân ca proprietari toți aceia cari vor prefera a-și ținea acțiile și a-și lua dividentele în curs de nouăzeci de ani. Acești oameni vor putea fi membri în adunarea generală, membri în reprezentațiunile acestor adunări, c-un cuvânt vor avea parte la toate: și din coș grăunțe și din făină parte și din traistă merinde, adecă cuiul lui Pepelea în casa românului.

Dar numai acestea sunt inconvenientele? Nu mai departe decât acum un an, „Românul“, acuma aprig susțiitor al răscumpărării, scria pe atuncea următoarele:

Printr-o construcțiune deplorabilă și printr-o administrațiune prea adesea nenorocită, societatea acționarilor a reușit a-și atrage procese care se urcă până astăzi la o sumă fabuloasă. Pretensiunile formulate până astăzi numai în contra Societăței se urcă, ni se spune, la peste 25 milioane și în fiecare zi nasc noi procese, noi pretensiuni de milioane.

Aceste procese sunt de trei categorii.

Întâi, procesele de espropriare, care se urcă la câteva milioane și se pierd toate de Societate. La finele anului trecut Societatea a pierdut un asemenea proces de peste 500.000 lei ce-l avea cu orașul Severin.

Vin apoi procesele cu subintreprenorii din timpul construcțiunii, procese care iarăși se urcă la o sumă foarte însemnată.

În categoria cea mai grea intră în fine procesele de inundări. Câteva cuvinte de lămurire sunt neapărate în privirea acestei ultime categorii de procese. În timpul construcțiunii se cercau pe mai multe puncte ale liniei rembleuri însemnate, spre a da căiei panta trebuincioasă. Aceste rembleuri treceau în unele locuri prin câmpii supuse revărsărilor de ape. Guvernul, care trebuia să aprobe planurile liniei, n-a voit să autorize rădicarea acelor rembleuri decât cu condițiunea de a se face podețe la distanțe scurte, spre a permite răpedea scurgere a apelor, deoarece altfel, la fiecare inundare, rembleurile ar fi fost ca niște zăgazuri ce ar fi oprit apele și ar fi adus mari pagube proprietăților învecinate. Direcțiunea societății n-a voit însă a ținea seamă de ordinile guvernului și a rădicat rembleurile fără a face toate podețele de scurgere cerute. Atunci guvernul, prin adresă formală, a declinat orice responsabilitate, declarând că toate daunele ce ar rezulta din refuzul societății de a se conforma cererilor lui vor privi pe Societate, adică fondul de construcțiune, iar nicidecum venitul esploatării. Ceea ce prevăzuse guvernul nu a întârziat a se întâmpla. Mii și mii de pogoane fură inundate din cauza rembleurilor liniei ferate și proprietarii, păgubiți șiruri întregi de ani, începură a intenta Societății procese, cerând despăgubiri nenumărate, cum se face în asemeni ocaziuni. Aceste procese sunt cele mai grele pentru fondul construcțiunii și, ceea ce este și mai grav, Societatea le pierde regulat pe toate, cum pierde și pe cele din celelalte două categorii.

Pretensiunile rădicate în contra Societății sub această formă se urcă până astăzi la multe milioane și nu se știe unde se vor opri. Sentințele date de tribunale asupra acestor pretensiuni stipulează anume că despăgubirile se vor plăti din fondul de construcțiuni, adică din averea proprie a Societății.

Situațiunea Societăței căilor ferate s-a agravat dar foarte mult din punctul de vedere material de anul trecut, de când s-au început negocierile de răscumpărare până astăzi.

Iată dar că „Românul“ de acum un an arată ce fel de cestiune este cea eminamente națională de care depinde dezvoltarea economică a țării și ușurarea finanțelor sale, după cum se rostește „Presa“.

De aceea — considerând elementele din cari sunt compuși roșii și împrejurarea agravantă a fostei Bance de București — repetăm că facem din încredere cestiunea principală. Răscumpărarea, ieri rea și azi bună, nu prea încape în mintea omului. Apoi mai știm că nici diavolul biserici face, nici roșii au adus vrun bine în țara aceasta, încât îndărătul răscumpărării s-ascunde, după chiar opinia d-lui Dim. Sturza, propuitorul, un dezastru financiar.

❦

DESPOT VODĂ
DRAMĂ ÎN CINCI ACTE DE VASILE ALEXANDRI

[2 noiembrie 1879]

Puțini, și anume aceia cari se ocupă cu istoria patriei știau povestea romantică a lui Iacob Eraclid Despot, a unui aventurar atât de fin încât a fost în stare să facă pe un om serios precum era Carol V, împăratul, să-i întărească un arbore genealogic al cărui începători sunt însuși bătrânul Jupiter, zeul zeilor din Olimp, și muritoarea Alcmene. E drept că Jupiter însuși nu figurează în arborele genealogic, dar e pus ca începător al neamului ilustru al Eraclizilor un erou al Iliadei lui Omer, Tlepolem, fiul lui Ercule, deci nepot de fiu al lui Jupiter, care, oștindu-se împreună cu ceilalți elini asupra Troadei, a fost omorât de Sarpedon, asemenea un fiu al lui Joe și al Laodameei.

Astfel începutul istoriei lui Iacob Eraclid Despot se petrece sub zidurile Troadei între descendenții direcți ai lui Jupiter, iar sfârșitul în Moldova sub buzduganul lui Tomșa, după cronică, sub pumnalul lui Ciubăr Vodă, după dramă.

Varga magică a poetului ne face să ne trezim în adâncul vremilor trecute, în timpul când uriașul trunchi al neamului Mușatin, în a cărui umbră Moldova crescuse mare și puternică, era suplantat prin figura îngrozitoare a lui Petru Stolnicul sau Alexandru Lăpușneanu după cum se numi el singur.

Într-adevăr rău trebuie să fi căzut Moldova dacă după moartea celui din urmă Mușatin — Ștefan VII, care avea încă o oaste de 40.000 de oameni — Alexandru Lăpușneanu n-a mai putut rezista nici mercenarilor lui Despot. Deodată cu stingerea dinastiei moldovenești, ale căreia drepturi nu le mai moștenea decât o femeie, Ruxandra, doamna lui Lăpușneanu, s-a stins și puterea vestitului regat al Moldovei, încât reizbucnirea timpilor eroici sub Ionașcu Vodă nu e decât cea din urmă revînviere a vechiului foc de vitejie care inspirase atâta temere marilor puteri dimprejur.

În acei timpi deci în care, după căderea dinastiei legitime, începuse o adâncă descompunere socială, ne duce muza lui Alexandri, care-și alege drept obiect pe cel mai romantic tip de vânător de coroană, care, c-un închipuit arbor genealogic în buzunar, c-o închipuită înrudire cu neamul Mușatin, cu închipuite drepturi la tron, ajunge să răstoarne pe Vodă Lăpușneanu. Drama lui Alexandri ne aduce deci înaintea ochilor pe Lăpușneanu însuși, pe Doamna Ruxandra, pe aprigul Tomșa, pe Vornicul Moțoc și ne pune pe pământul sfânt al străvechei Suceve.

Suceava! E drept că același râu al Sucevei curge la aceeași poală de deal și astăzi, dar castelul vechilor Domni e o ruină, biserica Mirăuților chiar și strămoșii generației actuale o știu tot ruinată ca o moaște de piatră din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe ulițele acelui oraș, mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de câte-o piatră de mormânt, care servește drept pavaj. Și, ca un semn ce mult le priește românilor constituția și liberalismul modern, acolo unde se sfătuiau odinioară pârgarii și șoltuzul Sucevei dezbat azi în limba nemțească consilieri jidani, iar sucevenii înșiși aleg astăzi în Parlamentul din Viena, cu voturi cumpărate pe bani, pe evreul Offenheim, atât de cunoscut prin onestitatea manipulațiunilor sale financiare. O tempora, o mores!

Poemul dramatic al lui Alexandri face să răsară înaintea ochilor sufletului nostru o epocă de decadență deja, dar în care se iveau încă, ca niște copaci străvechi, acele frumoase și nobile nume cu-a căror încetare românii au încetat de a fi mari.

Despre dramă însăși puține avem de spus. E fără nici o contestare drama cea mai bună care s-a scris în limba noastră, plină de acțiune, ici de puternice, colo de gingașe simțiri, dar, pe deasupra tuturor calităților acestora, versul și limba privighitorii de la Mircești răpește auzul și simțirile. Chiar dacă n-ar exista figuri dramatice atât de genial desemnate ca aceea a lui Ciubăr Vodă, cu atât de energice conture ca aceea a lui Tomșa, ar fi de ajuns ca farmecul neînvins și pururea învingător al limbei lui Alexandri să răpească pe auditori. Și dacă caracterul lui Despot chiar e mai mult o figură de roman decât de dramă, el totuși, prin complicațiile la care dă loc, face să răsară toate caracterele celelalte ale dramei.

Pe lânga energia rară a pasajelor dramatice, înălțimea și dulceața pasajelor lirice ale dramei fac din acestea niște adevărate pietre scumpe ale literaturii române. În aceste pasaje s-aud glasurile luncii de la Mircești și se pare c-auzi

„Pe ale îngerilor arfe lunecând mărgăritare“.

Astfel cel mai fericit și mai mare reprezentant al generației trecute adaogă în fiece an câte o nouă coroană de laur la gloria sa crescândă și crește el însuși prin pustiul intelectual dimprejurul lui, ca și copaciul bătrân din legenda sa Țepeș și stejarul care

„Cu cât pustiul crește în juru-i și el crește“.

Despre jocul actorilor nu putem asemenea vorbi decât cu laudă. Au făcut tot ce le-au stat prin putință ca să interpreteze cât de bine pe un autor care e drept că e un uriaș alături de ei.

Pe lângă silințele vrednice de toată lauda a unor tineri cu talent adevărat s-au adaos apoi și o deosebită îngrijire în înscenare, în învățarea rolurilor, în ensemble, încât ni s-a dat dovada că îndată ce toți actorii își știu rolurile bine pe dinafară și mișcările pe scenă stau în strânsâ legătură, chiar o piesă cât de grea se poate juca fără a se pierde prea mult din intențiile autorului. Nu în același grad ne-au plăcut reprezentantele rolurilor femeiești. Mijloacele fizice ale domnișoarelor cari au jucat în această piesă sunt insuficiente pentru reprezentarea unor situațiuni tragice.

Costumele erau splendide, iar decorurile de căpetenie, cari au servit întâi la reprezentarea Curții lui Neagoe Vodă Basarab, sunt, precum se știe, executate sub îngrijirea artistică a d-lui Odobescu și reprezintă arhitectura bizantină astfel cum ea e păstrată în biserica de la Curtea de Argeș și în alte monumente ale veacului nostru de mijloc. Ele sunt splendide.

Dar, în sfârșit, orice obiecțiuni am avea de făcut, ele cată să înceteze față cu întregul artistic răsărit din lucrarea măreață a autorului și din jocul îngrijit al actorilor.

După cât auzim reprezentația de miercuri a dramei Despot Vodă s-a făcut nu numai în urma unei cereri generale a publicului, ci și a unei dorințe deosebite a M. S. R. Doamnei, care a onorat spectacolul cu prezența sa. Înălțimea Sa regală aflându-se încă în străinătate arătase cel mai viu interes pentru scrierea marelui poet, care face epocă în istoria teatrului național.

Epocă da, însă o epocă atât de izolată ca și însuși Alexandri în timpul de față, căci, precum nimeni nu s-a aflat în trecut care să se poată asemăna cu el, viitorul, judecându-l după capetele de azi, promite și mai puțin de-a produce urmași cari să umble pe cărarea săhastrului de la Mircești.

❦