[3 mai 1879]

„Românul“ în ajunul alegerilor a ajuns în doaga copiilor. Fie frica ce-o are de alegeri, cari promit a nu ieși pe placul radicalilor cu toate influențele și numirile de funcționari ad hoc, fie lipsa de judecată înnăscută și moștenită de la stârpiturile transdanubiane cari au prestat rolul de părinți radicalilor din România, fie din cauze psicologice sau fiziologice, destul că-n doaga copiilor a ajuns și se leagă de vorbele noastre chiar acolo unde ele nu au o însemnătate politică, ci se referă la descrierea realistă a oamenilor și împrejurărilor.

Dacă îndrăznim a zice că generalul Florescu de ex. are nu numai o arătare simpatică, ci și aristocratică, ni se spune că răspândim un aer de servilism. Mai știm încă și alte mistere despre general, care asemenea sunt în stare a-l compromite în ochii liberalilor. Generalul are totdauna o îmbrăcăminte îngrijită, pe când liberalii nu-și pot permite acest lux decât atunci când sunt la putere. Dacă și aserțiunea aceasta e o crimă contra libertății, o mărturisim cu căință, dar nu ne putem îndrepta. E vina generalului dacă nu poate semăna, nici în privirea arătărei sale esterioare, nici în privirea culturei și manierelor, cu d-nii radicali, ba că s-a-nfruptat într-atâta de blestemata de civilizație încât după ce s-a atins de un radical simte trebuința foarte esplicabilă de a-și spăla mânile; dar toate aceste mici crime contra libertății, egalității și fraternității sunt atât de naturale încât, departe de a le condamna, noi aflăm din contră cuvinte de-a le esplica în mod firesc.

Cât despre arhondologie și Regulamentul Organic al muscalilor, declarăm de mai nainte că le dăruim pe amândouă dd-lor radicali, ca fiind foarte potrivite cu firea d-lor. Tocmai vremea Regulamentului este aceea care au favorizat boierirea lichelelor a căror fii sunt liberalii de astăzi. Regulamentul a fost acea legiuire impusă de muscali care era îndreptată contra elementelor istorice din țară și avea scopul de-a desființa puternica clasă superioară din România, pentru a substitui în locu-i caracudă semiliberală. Regulamentul Organic — deși încă destul de restrâns — inaugurează deja epoca domniei ciocoiești și a căderii claselor istorice din țară.

A doua aiurire a „Românului“ pare a zice că noi declarăm a fi foarte liberi sub regimul radical. Deie-ni-se voie a o spune că noi nu suntem numai acuma liberi, ci am fost totdauna neam de neamul nostru, încât actele de eliberare succesivă au privit pe grecii, bulgarii, sârbii, albanezii și deosebiții redactori ai „Telegrafului“. Pururea românul a fost în țara românească pe deplin liber. Claca sau boierescul n-a fost decât o formă de învoială economică; dar nu se știe caz ca un clăcaș la noi în țară, în orice timpi ar fi trăit, să nu poată ajunge la cele mai nalte vrednicii ale statului, numai vrednic să fi fost. Egali nu erau românii, dar liberi au fost totdauna. Dacă ne plângem de libertatea prea mare a acelora cari împiedica lucrarea sănătoasă, fie intelectuală, fie economică a nației, noi știm foarte bine ce zicem și vom ilustra-o oricând cu cazuri dacă liberalii poftesc.

Sunt oameni cari au comis crime grave și cu toate astea rămân somități roșii, se primblă pe strade, ocupă funcțiuni înalte, în loc de-a-și petrece viața la pușcărie. Sunt militari cari și-au călcat jurământul făcut Domnului lor și i-au pus pistolul în piept, sunt alții cari au proclamat răsturnarea lui și republica. Sunt iar alții asupra cărora planează bănuiala verisimilă de-a fi fost mituiți și de-a fi vândut pe bani viața și munca oamenilor la străini, c-un cuvânt oameni, precum unul din ei s-a definit însuși, „cari mănâncă carne de om și gura-i miroase a eau de Cologne“, și aceștia ne sunt nouă prea liberi, pe când după toate legile omenești și dumnezeiești ar trebui să putrezească la ocne. Libertate materială au românii destulă; nimeni nu e-mpiedecat de-a se ocupa cu orice ramură productivă, fie plugărie, fie meșteșug, fie negustorie, fie artă sau știință; ceea ce împiedecă însă și face a se închirci libertatea materială este impunitatea crimelor, este necesara lipsă de respect cătră autoritatea statului născută din această impunitate, din care rezultă apoi slăbiciunea absolută a statului înlăuntru și-n afară.

Noi susținem că slăbiciunea statului român înlăuntru e mai mare decât în vremea fanarioților și cu mult mai mare decât în zilele lui Mihai Sturdza sau a lui Vodă Știrbei.

Cităm un caz din vremea lui Vodă Caragea. Vestitul Gheorge Lazăr trecuse în Țara Românească, deschisese școală și i se deduse numaidecât o boierie. Nu știm acuma cum se făcea pe atuncea dezlipirea de cetățenia austriacă, destul că consulul austriac îl pretindea ca pe un supus al guvernului imperial, l-au ademenit între zidurile consulatului și l-au închis. Vodă Caragea, auzind, a poruncit prefectului de poliție ca pe orice austriac va întâlni pe uliță să-l bată la falangă, ceea ce s-au și întâmplat întocmai. Numaidecât Gheorge Lazăr a fost liber, căci operația polițienească nu era să se oprească la un austriac. Astăzi — întâmplându-se așa caz — el ar da loc la un lung conflict diplomatic, pe când atuncea falanga era de ajuns pentru a mănține autonomia internă a românilor, iar notele diplomatice erau floare la ureche.

În zilele lui Mihai Sturdza în fine „Foaia sătească“, al cărei redactor era d. M. Cogălniceanu, cuprindea zilnic decrete de esmitere peste Dunăre de vagabonți și escroci ovrei, încât cu sutele îi luau slujitorii din urmă și-i depuneau pe pământul fericit al Dobrogei. Astăzi ar țipa toată Europa, escitată de Alianța izraelită, de liberalii lumei întregi și de jurnalele acestora.

Ei bine, această estremă slăbiciune înlăuntru și înafară s-a născut din ura și vrajba introdusă în pământul nostru de secta roșie, din descompunerea vechei societăți române prin legi de-un estrem liberalism, din impunitatea crimelor, din împrejurarea că ne guvernă oameni cari nu pot impune respectul autorității nici prin naștere, nici prin știință și inteligență, nici prin avere.

Share on Twitter Share on Facebook