[6 noiembrie 1879]

În articolul nostru asupra „Băncii de București“ se strecurase ideea că, după intențiunea unora din fondatorii acelei bănci, ea era menită să negocieze răscumpărarea drumurilor de fier. Această idee se răspândise prin împrejurarea că banca s-a creat în momentul în care guvernul conservator negocia răscumpărarea unei părți din căile ferate ale societății acționarilor și că ea a licuidat îndată ce proiectul de răscumpărare a fost respins. Am rectificat deja această aserțiune și ne grăbim a da și mai mult temei retractării noastre publicând următoarea scrisoare pe care o primim de la prințul Al. B. Știrbei:

Domnule redactor,

Un articol al ziarului d-voastră din 31 octomvrie asupra Băncii de București a dat ocazie jurnalului „Presa“ a face apel la mine ca la unul care a făcut parte din membrii fondatori și administratori ai acestei bance, ca să arăt dacă: Banca s-a creat cu scopul anume de-a cumpăra acțiuni de drumurile de fier și a le revinde statului, dacă a fost vorba măcar de-a cumpăra așa acțiuni, dacă Banca a posedat vreodată o singură așa acțiune și dacă ea nu s-a desființat numai din cauza începerii răzbelului între Turcia și Rusia.

Mă crez dator, în urma acestui apel, a declara că este cu desăvârșire inesactă aserțiunea că Banca s-a creat cu scopul anume de a cumpăra acțiuni de drumuri de fier. Mai declar că, pe cât a funcționat Banca, cu toate că ar fi fost în drept să speculeze asupra a orice efecte publice fără ca să fie, pentru aceasta, bănuită de a lucra în paguba statului, n-a cumpărat nici o acție, nici o hârtie a Societăței căilor ferate române. Criza din 1876, care a adus cădera Societății financiare, a Băncei din Brăila și a altor case, a descurajat pe fondatori și a făcut să înceteze operațiile Băncei de București. Licuidarea s-a hotărât, s-a și făcut cu 105.

Cu toate că am o mare aversiune pentru asemenea polemice și cu toate că ați dat în numărul dv. din 3 noiemvre o mică satisfacțiune justei susceptibilități ce sunt în drept a simți fondatorii acelei bănci, mă crez dator și în drept a vă declara că ați fost cu totul greșiți în aprețierile dv. și a adăoga că deplor asemenea polemice, cari nu pot avea alt rezultat decât acel de a stinge orice încredere în oamenii cei mai onorabili și a ne face să fugim de orice întreprindere folositoare creditului nostru, lăsând toate instituțiunile de asemenea natură în mâinile străinilor. Deplor cu atât mai mult acest sistem de polemică cu cât, prelungindu-se de mai mulți ani, el a adus fatalul și tristul rezultat că țara nu mai are nici o credință, că s-au slăbit toate coardele energiei caracterului public; de aceea și opiniunea publică și-a pierdut toată vitalitatea ei, nemaiavând nici o acțiune pentru a îndrepta adevăratele rele de cari suferim.

Primiți etc.

Alex. B. Știrbei

București, 3 (15) noiemvre 1879.

Frumoase într-adevăr și juste sunt apreciațiunile pe care principele Știrbei le face asupra urmărilor polemicei ziaristice, numai ni se va permite a adăoga că nici inventorii sistemei nu suntem, nici n-am găsi-o proprie întru apărarea intereselor publice dacă pana noastră n-ar fi adeseori mânată la această estraordinară asprime de unitatea fenomenelor din viața noastră publică.

Rugăm numai a se considera că de ex. ziarul „Românul“ acum câteva luni îl numea pe d. Cogălniceanu sustractor și trădător și azi îl vedem ministru de interne într-un cabinet roșu, rugăm a se considera că acum câteva luni „Presa“ compara pe roșii cu Hödel și Nobiling și că azi același d. Boerescu e ministru de esterne într-un cabinet roșu, apoi că un om care a scris pascuiluri asupra M. Sale Domnului a fost decorat cu medalia Bene-Merenti tocmai pentru acele pascuiluri, că șeful republicei de la Ploiești a fost în urmă la mare vază și considerație, ba însărcinat chiar cu paza siguranței publice ca prefect de poliție, și cerem a ni se spune dacă aceste împrejurări, cari neapărat cată să vicieze caracterul public, au contribuit mult la împuternicirea coardelor lui și la reînălțarea încrederii.

În acest vălmășag avem cel puțin meritul de a voi să spunem adevărul, câteodată concedem că într-o formă prea crudă, și de a voi să ne recunoaștem erorile cu aceeași sinceritate cu care le comitem, de a rectifica deci și în fond și în formă oriunde am trecut peste marginele adevărului.

Mănținem însă în favorul nostru justificarea că, dacă în cazul special al Băncii n-am avut dreptate, în privirea unității fenomenelor din viața noastră publică nu suntem fără oarecare drept, pe care-l relevăm mai la vale.

Îndată ce aceste esplicațiuni au fost date atât asupra formei cât și asupra fondului, este de datoria noastră cătră istoria acestor din urmă ani ai vieții noastre politice de-a afirma că, prin faptul participării d-lui Boerescu, fiind încă ministru, la fondarea unei bănci, a trebuit a se nască în Consiliul Miniștrilor conservatori o discuțiune formală asupra incompatibilității ce s-a născut că există între funcțiunea de ministru și aceea de membru fondator și activ al unui mare stabiliment de credit.

Singurul lucru incorect ― alegem espresia lexicală cea mai adecuată din toate ― era participarea unui ministru în asemenea asociațiune. Deie-ni-se voie a releva în treacăt că e un espedient foarte ușor, deși nu recomandabil, cel întrebuințat de d. Boerescu și de „Presa“ față cu „Timpul“ de-a voi să prefacă simpla asociere a capitaliștilor la un institut de credit în solidaritatea acelor onorabile persoane cu rolul d-sale ca ministru și cu intențiile d-sale personale.

În ce consistă dar incorectitudinea? Primo: statutele băncilor, ca acelea ale oricăror societăți anonime, trebuiesc, după lege, aprobate și prin urmare controlate de Consiliul de Miniștri. Cum dară aceeași persoană (în cazul nostru d. V. Boerescu) putea a fi totdeodată și ministru și fondator al acestei societăți comerciale, adecă controlator și controlat? Al doilea: Banca de București putea la orice moment — afară chiar din chestia răscumpărării drumurilor de fier — să facă operațiuni de bani cu statul. Aci dar era să fie de nu ciocnire, cel puțin contrarietate de interese. Banca — în calitate de comerciant — ar fi cătat să puie un preț cât de scump serviciilor sale, statul să le ia cât se poate de ieften. Cum dar aceeași persoană putea să-și împace datoriile și interesele sale în astfel de împrejurări? Ca fondator și mare acționar al Bancei, poate ca membru chiar în consiliul de administrație, căta să apere interesele stabilimentului de credit, ca ministru era obligat a sprijini tezaurul public.

Se poate ca sentimentul acestei incompatibilități să nu fie atât de general încât să se poată cere recunoașterea lui ca principiu în genere exijat de opinia publică; sigur este asemenea că d. Boerescu n-a înțeles această incompatibilitate și că, nu mult timp, după refuzul colegilor săi de-a aproba statutele unei instituțiuni în care un ministru activ era fondator, d-sa și-a dat demisiunea din minister, deși nu putem ști dacă acesta a fost singurul motiv al demisiunii d-sale. Amintim în treacăt că alta a fost atitudinea altor persoane fondatoare a Băncii de București, căci de ex. d. G. Gr. Cantacuzino și-a șters numai decât semnătura dintre fondatorii acelei instituțiuni de credit și a rămas ministru de finanțe.

Nu credem că se va tăgădui aceasta. Martorii sunt prea numeroși și prea înalt puși ca să li se poată da o dezmințire și se pot invoca cele mai auguste mărturii în cauză.

Am crezut de trebuință a releva aceste împrejurări pentru a restabili deosebirea între rolul cu totul corect al Băncii de București și între cel, nu tot atât de corect, al fostului și actualului ministru de esterne.

❦