[7 februarie 1879]

Ședința de ieri a Senatului a fost una din cele mai interesante și mai instructive.

Galerii și tribune gemeau de public, căci se știa cumcă era la ordinea zilei dezvoltarea a două interpelații: una, anunțată de d. Carp, cu privire la un ciudat comunicat al guvernului, publicat în Monitoru, în care se renunța la dreptul de-a scădea rubla la adevărata ei valoare, a doua anunțată de d. V. Boerescu în privirea scandalului întâmplat la Curtea de Argeș. Lungimea și vioiciunea discuțiunii asupra cestiunei a doua ne face să-i dăm preferența în șirurile de față.

D. Vasile Boerescu a dovedit cu acte autentice în mână și a pus afară de orice îndoială faptul în sine și funestele lui urmări dacă va servi de precedent și pentru alte cazuri.

Tânărul Codreanu, fost medic al plășii Gălășești din județul Argeș, era român, fiu de preot din ținutul Iașilor, studiase seminariul și nu numai că n-a refuzat ajutoarele religiei, ci le-au cerut chiar înainte de a muri. Cu toate acestea d-rul Russel știu să zădărnicească confesia și împărtășirea și-l lăsă să moară pe oaspele său fără sprijinul religios, ba i-a făcut autopsie fără autorizație, răspândi vorba c-a fi fost liber-cugetător și nihilist, încercă să mituiască pe preotul bis. Sf. Gheorghe pentru a-i concede îngroparea unui necreștin, au întâmpinat pe secretarul episcopiei și pe cei trei preoți trimiși de P.S.S. Episcopul de Argeș cu declarația că răposatul a fost nihilist, închizând cu cheia ușa camerei în care era cadavrul, a susținut că răposatul dispusese înmormântare civilă prin viu grai și a invocat de martori pe sine, pe soția sa și pe d-rul Stăncescu, au încercat a îngropa cadavrul fără preot, țiind deasupră-i un discurs scandalos și anarhic, în care a spus că societatea actuală e împiată de câțiva despoți ce sug necontenit din sângele și sudoarea omenirii, și n-au cedat decât după ce ajutorul de subprefectură, asistat de un singur călăraș, l-au oprit de a înmormânta cadavrul fără rugăciunile cuvenite, deoarece d-rul Russel n-a putut să probeze legalmente aceea ce susținea decât invocându-se de martor pe sine, pe soția sa și pe d. Stăncescu; iar acest din urmă, singurul a căruia mărturie putea fi de valoare, declarase c-o zi înainte contrariul.

Și care a fost purtarea prefectului și a guvernului față cu acest scandal?

D. prefect Racoviță, departe de-a numi cel puțin o anchetă care să constate la fața locului adevărul, a cerut și obținut destituirea ajutorului de subprefect și permutarea subprefectului pe temeiul unor informațiuni date numai de d-rul Russel. În acelaș timp era vorba în cercurile guvernamentale de-a mai însărcina pe d-rul Russel cu îngrijirea sanitară peste mai multe plăși din județul Argeș drept răsplată pentru purtarea sa eroică față cu P.S.S. Episcopul și tot atunci au apărut în „Românul“, organ al guvernului și îndeosebi al d-lor Brătianu și Rosetti, un articol fulgerător, prin care purtarea prefectului și a d-rului Russel era lăudată, iar acea a episcopului de Argeș precum și a funcționarului administrativ ce-i sprijinise acțiunea era criticată cu asprime liber-cugetătoare.

Ne-am fi așteptat deci ca faptele petrecute astfel, lăudate de „Românul“ și de ortaua roșie, d. Brătianu le va lua pe mânecă împreună cu întreaga lor responsabilitate și va avea, de nu mai mult, cel puțin curajul opiniilor sale și ale confraților săi nihiliști.

Dar curajul opiniunilor e o virtute cetățenească, necunoscută în tabăra roșiilor.

Cu o mlădioșie vrednică de diplomații bizantini și cu un spirit de neadevăr care cu greu și-ar găsi păreche, d. Brătianu a negat pur și simplu toate celea. Prefectul de Argeș n-a știut nimic de toate împrejurările și s-a luat numai după informațiunile eronate ale dr. Russel.

Oare d. Brătianu nu vede că simplul fapt al ascultării aserțiunilor unui străin contra unei autorități eclesiastice a țării e îndestul de caracteristic?

În urmă d-sa a declarat că nu dispusese nici o destituire, nici o permutare, deși prefectul i le-a cerut, și că, în urma refuzului său de-a îndeplini cererea prefectului, acesta și-a dat demisia, care a fost primită, numindu-i-se un succesor.

Cine nu vede că toate acestea erau făcute c-o zi înainte pentru a conjura furtuna care se ridicase prin presă și în public contra turpitudinei liberale? Nu, d-sa, departe de a-și susținea ideile ce le urmase în fapt c-o zi înainte, dispusese de frică și peste noapte, ca o surprindere, demisia prefectului și menținerea persoanelor a căror destituire o hotărâse. Și o dovadă și mai limpede că toată declarația sa din Senat era neadevărată este că n-a voit să voteze sau să susție moțiunea d-lui Boerescu, prin care nu i se cerea decât să dezaprobe în public pe prefect și să aprobe pe cei ce-și urmaseră datoria.

Dovada sincerității declarațiunii sale o putea da și n-a dat-o, deci rămânea numai ca declarațiunile ca atari să fie combătute și arătate ca fiind cu totul neverisimile, ceea ce s-a și întâmplat prin cuvintele Î.P.S.S. Mitropolitului Moldovei și al Sucevei.

În aceeași zi în care d. Brătianu făcea declarații sumise de supunere și respect pentru biserică tratase cu dispreț pe mitropolitul Moldovei, zicându-i că nu vrea s-audă de popi.

Î.P.S.S. Mitropolitul a dovedit apoi cum guvernul liberal întrece orice margine în nerespectarea bisericei, cum a prefăcut localul episcopiei de Huși în cazarmă, iar localele din Buzău și Craiova în tribunale, cum i s-a trimis în seminarul de clerici de la Iași un profesor care e călugăr fugit din mănăstire și însurat fără dispens, cum la seminarul de clerici de la Curtea de Argeș s-a numit profesor… cine? Chiar acest doctor Russel.

Efectul cuvintelor Î.P.S. Sale a fost zdrobitor; d. Brătianu n-a răspuns, a îngânat cu glasul înecat și tremurător scuze, întrebuințând subterfugiul că toate acestea se fac pentru a-l răsturna de la guvern.

Și ce poate oare zice d. Brătianu decât atâta? Are mai multă minte, mai multă seriozitate, mai multă nobleță de suflet pentru a vedea că nu politica putea fi motivul vorbirii bătrânului archiepiscop al Moldovei? Dar chiar prin această banalitate înțelege, nici respectă biserica, mai dovedind pe deasupra că toată tendința și tot gândul d-sale și a acelei odioase și înjosite bande de esploatație ce o reprezintă nu este — ziua și noaptea — decât puterea, puterea și iarăși puterea, iar mai cu seamă bugetul. Nici o altă gândire mai înaltă, nici un interes de ordine superioară nu poate fi înțeles de ei.

De aceea se și vedea că, pe când public și Senat ascultau în adâncă tăcere cuvintele spuse lin și cu blândețe de arhipăstorul Moldovei, câteva naturi catilinare, câțiva roșii din Senat, câțiva indivizi, a căror ignoranță și înjosire morală îi împiedică de-a avea vro credință în lume, întrerupeau cu vorbe necuviincioase pe bătrânul și venerabilul mitropolit, ba-l înjuriau chiar cu jumătate glas.

Oricare ar fi opinia cuiva asupra libertăței religioase și a liberei-cugetări, va îi trebuit să rămâie indignat de cinismul roșilor, de lipsa de pudoare cu care a doua zi retrag cuvinte și acte spuse c-o zi înainte.

Fără caracter, fără convingeri, fără curajul opiniilor susținute și puse-n lucrare, c-un cuvânt fără umbră de demnitate omenească sunt și rămân sectarii roșii, această nouă religie politică și socială din România, al cărei scop e banul și esploatarea nației, iar mijlocul minciuna și amăgirea.

❦