[7 octombrie 1879]

Suntem în ajunul unei soluțiuni definitive a cestiunii izraelite. Guvernul și-a plecat armele, majoritatea roșie a primit programul întreg și intact al opoziției, viitorul art. 7 al Constituției române va fi o stavilă și mai puternică în contra înstrăinării decum a fost articolul actual.

E un moment atât de frumos acesta, în care ideile apărate de noi sunt purtătoare de biruință, încât lăsăm orice incriminări la o parte. Și, dacă ne aducem aminte de scurtul trecut în care țara a fost agitată de această grea și periculoasă cestiune, o facem numai în interesul adevărului istoric, fără ură și patimă contra cuiva.

Acum un an art. 44 al Tractatului de Berlin atârna ca sabia lui Damocles asupra țării, iar presa guvernamentală augmenta spaima, năzărindu-i-se în perspectivă nouri grei și încărcați cu grindină pe care-i vedea adunându-se dinspre străinătate asupra noastră.

Când s-au escris alegerile pentru Camerele de revizuire agitația era la culme. Dar pe când ziaristica, cu puține escepții, se întrecea în cuvinte cari, oricât de frumoase ar fi fost, n-aveau puterea nici de-a convinge, nici de-a îndupleca, organul nostru au adus studii serioase asupra cestiunii, studii bazate pe date statistice, pe comparațiunea textelor de lege din diferite țări, câștigând opinia publică pentru singurul punct de vedere admisibil și rațional, că reforma constituțională nu se poate face decât în marginele în care se poate concilia cu interesele economice și naționale ale țării.

Ținem a reaminti solemna declarație făcută în acest organ că partidul conservator nu va face, precum nici au făcut, cestiune ministerială din cestiunea izraelită.

De unde presa europeană toată era în momentul întâi contra noastră, vedem astăzi cestiunea atât de lămurită încât o reacție analoagă cu cea de la noi se prepară în Germania și Austria, că „Journal des Débats“, publicând scrisoarea d-lui Crémieux, se pronunță pentru noi, că generalul Garibaldi și vestitul Kossuth găsesc de cuviință a se lupta cavalerește pentru noi în publicitatea europeană.

Cu toate acestea, pe când presa străină nu era ostilă și după a ei atitudine aveam grijă de chiar atitudinea sferelor influente ale diplomației, în mijlocul unei fierberi generale și a unei generale incertitudini și lipse de hotărâri, grupul conservator din Iași, unit cu un grup de bărbați independenți, liberali prin tendințe, dar moderați și circumspecți în procedere, au stabilit lineamentele esențiale ale unei soluțiuni care astăzi poate se va vota ca definitivă și sfântă voință a țării.

Reamintim dar că, dacă biruință este, ea este a acestor două grupe, cărora, cu gratitudine adâncă o constatăm, nu le-au lipsit nici concursul fracțiunii, nici acel tot atât de prețios și vrednic de laudă a liberalilor moderați din Țara Românească. Oricât de multicoloră ar fi fost dar opoziția, un singur merit are, că strâns unită și-a pus pieptul pentru țară, că mica ei oștire a fost o oștire de eroi.

Ne aducem aminte de o duioasă legendă păstrată în memoria popoarelor din Peninsula Balcanică. Când Mohamed II s-a întâmpinat la Rovine cu mica oștire a lui Mircea cel Bătrân, în partea turcilor era ca aliat vestitul Marcu Crăișorul, eroul legendelor slave. Când acesta a văzut mulțimea săgeților române întunecând văzduhul ca nourii cerului, a căzut în genunchi, rugându-se: „Fă-mă, Doamne, să cad în luptă, dar să învingă creștinii“.

Craiul Marcu a căzut în bătălie, dar Mircea a ieșit biruitor.

Tot astfel guvernul, patriotic fiind, au trebuit să se roage lui Dumnezeu: „Fă-mă, Doamne, să cad în luptă, dar să învingă țara!“

Dar n-avem numai bucuria de a vedea schimbată opinia Europei, de a vedea liniștindu-se țara din îngrijirea ei, o și mai mare satisfacțiune ne este păstrată.

Izraeliții înșii, recunoscând că nu cu Alianța, ci cu noi împreună or să trăiască, nu cer nimic alta decât ceea ce țara poate da. Oameni însemnați și de talent părăsesc punctul de vedere al interpretării largi a art. 44 și vor cere împământenirea individuală.

În această oră de apropiere generală, când România dă într-adevăr din toată inima posibilitatea ca izraeliții să devină cetățeni ai ei, ne simțim datori a vorbi în spiritul păcii și a reaminti că nu ura contra rasei izraelite, nu patima, nu prevențiuni religioase ne-au silit a menține un atât de strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura ocupațiunilor economice ale evreilor, precum și persistarea lor întru a vorbi în familie și piață un dialect polono-german care-i face neasimilabili cu poporul nostru.

Dacă, în locul muncii actuale, care nu consistă în mult mai mult decât în precupețirea de muncă străină, evreii se vor deda ei înșii cu ocupațiuni productive, dacă școalele noastre, în cari oricând au fost primiți și tratați pe picior de perfectă egalitate cu românii, vor avea de rezultat a-i face să vorbească și să scrie românește, atunci viitorul art. 7 nu va mai fi o piedică pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetățean român.

Fie zis într-un ceas bun și împlinească-se binele cu prisosință!

❦