[8 noiembrie 1879]

Am zis în numărul nostru penultim că unitatea fenomenelor din viața noastră publică ne mână condeiul adeseori la deosebită asprime și într-adins punem considerația aceasta înainte pentru ca cele ce vom povesti să nu ne împingă la espresii, pe cari am voi să le evităm, nu din cauză că cei cărora le-am adresa asemenea cuvinte nu le-ar merita, ci pentru a mănținea o atitudine rece în discuție.

Fiindcă era un sâmbure de adevăr în articolul nostru asupra Băncei de București, organul personal al d-lui Boerescu, „Presa“, ajunge până la a nega existența partidului conservator și a afirma, se înțelege, „Centrul“, care, precum știe lumea și vileagul, nici nu există, căci nu credem că d. Boerescu împreună cu fratele d-sale și încă vrun prieten din copilărie să fie de ajuns pentru a constitui un partid.

Dar poate că tăria marelui partid al Centrului să fie în principii, și nu s-a văzut aceasta până acum. Nu știm de ce, gândind la d. Boerescu, nu la Centru, care în cazul cel mai bun era o superfetațiune, iar azi a rămas o idee, ne aducem aminte de povestea drumului ce l-au făcut împreună un turc, un călugăr și un popă. Când era soarele la prânzul cel mare s-așezară câteșitrei călătorii la umbra unui copaci și-și puseră dinaintea lor merindele, turcul un arm de miel, călugărul pește și vin, popa pasărea cea mai bună a țiganului, căci acesta, fiind întrebat de nașu-său ce păsăre să-i gătească de mâncare, răspunse că „așa pasăre de bună ca purcelul nu-i alta“. Câteșitrei se poftiră reciproc d-a mânca și din merindele celorlalți. Călugărul postea, deci nu putea să ia nici din miel, nici din pasărea cea mai bună. Turcul era oprit prin lege de-a bea din vinul călugărului și de a atinge chiar din pasărea popii. Numai părintele s-apucă și de peștele și de vinul călugărului și de mielul turcului, încât acest din urmă observă cu bunomie: „Hai popo hai, bună lege ai“.

Așadar când conservatorii sunt la putere taica părinte poate fi ministru, căci nu-l împiedică principiile; când sunt roșii pe scaune idem. În orice caz — chiar dacă am admite că asemenea principii pot esista — ele cată să fie foarte elastice.

Unul din aceste cazuri de elasticitate al principiilor îl relevăm numaidecât.

Ziarul „Presa“, sau mai bine zis d. Boerescu, marele om de stat precum singur se califică, se plânge acum câteva zile în urma pretinsei demisiuni a d-lui Brătianu, îndemnându-l „a învinge chiar zdrobirile inimei sale și a merge înainte“. Noi întrebăm la rândul nostru pe constituționalul redactor și proprietar al „Presei“ până unde crede că e patriotic și constituțional pentru un ministru „de a merge înainte“?

Când d. Boerescu ca ministru de externe în cabinetul Catargiu încheie un tractat de comerciu cu Austro-Ungaria colegii săi de astăzi îl tratau de vândut lui Andrassy. Noi nu ne vom servi de asemenea expresiuni la adresa d-lui Brătianu, ci vom spune pur și simplu că, prin politica sa nefastă, a pierdut Basarabia; a sacrificat viața a vreo 15.000 de români fără ca mai întâi să se fi gândit de a lua garanțiele cerute contra rezultatelor negative ce a obținut.

Apoi d-sa a umilit armata cu ocuparea Arab-Tabiei, pe când nu era păzită decât de vreo zece soldați ruși și, mai târziu, când rușii înaintau cu un regiment de cazaci, d-sa a ordonat soldaților noștri să se retragă, care s-au retras rușinați și indignați de nedibăcia guvernului d-lui Brătianu.

Comisia europeană de delimitare s-a întrunit în sfârșit și, fiindcă d. Brătianu, prin pripirea sa simulată sau adevărată, a prejudecat cestiunea punctului Arab-Tabiei, acea comisiune, după cât auzim, nici nu s-ar fi ocupat de acest punct, ci a stabilit discuția formală numai asupra podului de peste Dunăre, indiferent care ar fi punctul unde se va așeza, numai potrivit să fie.

Toate acestea pentru că d. Brătianu n-a știut să adaste hotărârea Europei mai înainte de a face un act prin care să pierdem simpatiile chiar ale acelei puteri pentru care făcusem atâtea sacrificii.

Dar chestiunea ovreilor, dar pretinsa răscumpărare a căilor ferate cu perspectiva de a rămânea sub juridicțiunea străină; dar demoralizarea dinăuntru și scepticismul care se întinde asupra țării întregi prin cutezarea cu care se dispune de averea statului, de munca și sudoarea contribuabililor în interesul esclusiv al clienților săi, toate acestea, după „Presa“, sunt nimicuri și d-nu Brătianu trebuie „să meargă înainte, neascultând decât vocea rațiunei ca să ducă până la capăt împlinirea misiunei sale“.

Frumoasă rațiune! Felicităm pe d. Boerescu pentru înaltele și patrioticele sale aspirațiuni. D-sa e liber negreșit de a se face astăzi solidar cu aberațiunile politice ale colegului său de la Lucrările Publice și cap al ortalei roșii. Noi însă, care nu avem pretențiunea de a fi iluștri oameni de stat, credem cu nestrămutare că una singură din faptele ce enumărarăm mai sus ar fi de ajuns ca să facă pe un ministru conștiincios a nu mai ține în mână un minut măcar cârma țării. Dar diapazonul pudoarei d-lui Brătianu este ridicat la o așa înălțime că d-sa nu va consimți niciodată a părăsi puterea din mână și va merge înainte precum îl îndeamnă d. Boerescu, spre a aduce negreșit și alte fatalități pe capul acestei nenorocite și mult răbdătoare țări. Cel puțin, dacă organele guvernamentale scuteau persoana domnitorului de orice amestec în comedia ce s-a jucat și de astă dată cu demisiunea simulată a d-lui Brătianu, dar nici acest tact nu au avut, ci au împins cutezarea până a imputa domnitorului faptele d-lui Brătianu și astfel au pus pe gânduri pe orice român care se îngrijaște de viitorul țării sale.

Dar să lăsăm „Presa“, care mai ieri-alaltăieri compara pe roșii cu Hödel și Nobiling și azi îi tămâiază, și să venim la un lucru care mărturisim că ne-a adus multă veselie. În numărul de ieri „Românul“ face paralelă între istoria partidului roșu și istoria partidului conservator din România.

Istoria partidului roșu „Românul“, foaia d-lui C.A. Rosetti, o începe cu Tudor, cu domnul Tudor de la Mehedinți.

Se vede că onor confrați uită că Tudor s-a ridicat cu Mehedințul în contra grecilor, iar nu în contra boierilor. Rolul d-lui Brătianu de liberator al Orientului creștin, însă pe pământ românesc și cu banul românului, îl juca pe atunci nu Domnul Tudor, ci Alexandru Ipsilante, un agent al Rusiei, iar Tudor se ridicase contra acestui membru al partidului naționale liberale.

Domnia fanarioților, după acte autentice atât din Moldova cât și din Țara Românească, au căzut prin boieri, cari, îndată ce le-a dat mâna, au înlăturat prin mijlocirea puterii turcești și pe Cârjalâii lui Pasvantoglu și risipiturile de haiduci ale lui Cara George și pe eteriști și au reînființat domnia națională.

Dar să-i lăsăm pe boieri în pace. Nici sunt față să ne răspunză, nici partidul conservator de astăzi nu are a face nimic cu ei, precum nici d-nii Giani, Fleva, Carada n-au a face cu liberalismul lui Tudor, care era român numai prin statul personal, ci și prin origine, titlu la care nu pot aspira nici membrii partidului roșu, nici șeful lor d. C.A. Rosetti. Dacă în timpul lui Tudor am fi văzut cine răspunde la numele citate mai sus, cine știe ce Cârjalâi de ai lui Pasvantoglu ne-ar fi ieșit înainte!

Partidul conservator de astăzi are cu totul altă țintă. Pe când boierii cei vechi căutau a-și întări prerogativele lor mai cu seamă, întru cât erau conservatori, partidul conservator de astăzi, față cu generala lipsă de caracter a vănătorilor de funcții și de portofolii, față cu spiritul minciunii, duplicității și pișicherlâcului care amenință a dizolva societatea română, a căutat și va căuta ca în marginile Constituției și prin legi organice să dea o mai mare tărie autorității statului. Ideea statului, ca a unei instituții neapărate pentru ca tendințile egoismului personal și de partid să nu facă imposibil traiul la un loc a câtorva milioane de români, ideea statului față cu corupțiunea și tendințele rele ale societății moderne, iată ceea ce partidul conservator și-a propus a apăra și ceea ce apără.

❦