II. REZULTATE ALE UZUREI ÎN ROMÂNIA

Descrierea de mai la vale a urmărilor uzurei în România credem că va face pe orice român să gândească de zece ori înainte de a zice un cuvânt în cestiunea izraelită. Dacă cu efectele produse de domnia libertății se va combina apoi și libertatea deplină de daraveri a evreilor, rezultatul final va veni atât de curând încât chiar d. Brătianu ar ajunge să-și vază faptele mânilor sale, pieirea României.

Tuturor acelora însă, tineri sau bătrâni fie, cari jură în numele libertății, egalității și fraternității, le repetăm că aceste bunuri sunt întotdauna rezultatul unei înalte dezvoltări economice și că, fără de aceasta, sistemul liberal e un aparat și scump și rău care sfârșește prin a nimici poporul ce l-a primit înainte de vreme.

Între variile schimbări ce s-au săvârșit în România de la 1859 în ordinea publică și privată e și libertatea absolută — consacrată pentru creditor prin noul Cod civil — de a-și stipula, pentru lucrurile date împrumut, foloase de orice fel și nelimitate. Există acea libertate de 14 ani. Esperiențe s-au făcut, efecte s-au produs, și ne putem întreba care a fost influența acelei libertăți pentru locuitorul de la țară, pentru meseriaș, pentru comerciant și ce exercițiu a făcut speculantul de acea libertate.

Și mai întâi să vedem efectele produse asupra locuitorilor de la țară. Înaintea legii rurale de la 1864 proprietarii își esploatau moșiile în cea mai mare parte cu capitalul în muncă și în banii ce primeau de la săteni. De aceea se calcula venitul moșiilor după numărul clăcașilor. Sătenii clăcași erau îndrituiți de ex. după dispozițiile Regulamentului Organic din Valahia a primi pogoane pentru case și grădină, pentru cinci vite câte jumătate pogon de islaz și trei pogoane de fânețe, pogoane de arătură și lemne de foc din pădure; iar pentru aceasta erau obligați a da proprietarului dijmă din rodul pogoanelor primite; a lucra 13 zile, din care o zi de plug, și a-i aduce un car de lemne.

Prin legea din 1864 sătenii au fost emancipați de clacă și de dijmă; pe lângă libertate li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei mici părți de pământ pentru arătură și fânaț pentru cari însă ei sunt obligați a plăti o anuitate de despăgubire. Legiuitorul nu a avut prevederea a recunoaște că nu era destul a consacra libertatea și dreptul de proprietate pentru fostul clăcaș; în condițiile morale și intelectuale în care se afla săteanul, în împrejurările economice create ar fi trebuit a se lua măsuri spre a-l instrui, spre a-l susținea și a-l apăra și mai ales a-i înlesni sumele de cari ar fi avut trebuință pentru diferite cauze și la diferite ocaziuni. Legiuitorul avea cu atât mai mult să îngrijească pentru ridicarea și pentru bunul trai al săteanului cu cât mulțimea dărilor ce s-au impus succesiv pentru trebuințele necesare sau de lux ale statului, ale județelor, ale comunelor, apasă mai numai asupra populațiunii agricole, principala clasă producătoare, și se plătesc în cea mai mare parte de dânsa. Pentru proprietarul lipsit de capitalul în muncă, ce-l avea de la locuitor, legiuitorul cel puțin a căutat a îngriji prin unica lege pentru tocmeli agricole din 1868, prin care, consacrându-se libertatea încheierii de tocmeli agricole fără nici o restricție, s-a procurat proprietarului facultatea de a-și obliga pe locuitorul de la țară cu bani și cu muncă în orice mod; apoi legiuitorul a mai îngrijit de proprietar prin legea înființării creditului funciar rural.

Pentru locuitorul sătean nu s-a făcut însă nimic. Săteanul e lipsit de orice protecție și e lăsat la prada, la bunul simț și bunul-plac a diferitelor categorii de funcționari administrativi și judecătorești și la discrețiunea proprietarului, arendașului, a speculantului de la țară, la care e nevoit a se adresa în caz de trebuință. Și trebuințe sunt multe. Fostul clăcaș, neavând, în urma promulgării legii rurale, imașul trebuitor pentru nutrirea numeroaselor sale vite — și în vite consistă avuția principală a săteanului — neavând lemne pentru ars, neavând bani spre a plăti impozitele, neavând în urma unei recolte rele nutrimentul necesar pentru dânsul și pentru familie, el a trebuit să se oblige prin tocmeli agricole cătră proprietarul sau arendașul care i le procura, a-i plăti în zile de muncă, în dijmă, în bani, în paseri și în câte altele. Dreptul încheierii acestor tocmeli fiind nemărginit, proprietarul sau arendașul nu s-au sfiit a impune locuitorului cele mai inice condiții. Trebuie să vedem diferitele tocmeli agricole cu grelele condiții pentru ca să înțelegem că ruinarea lor e sigură, că sub regimul libertății sătenii au trebuit să ajungă într-o stare mult mai rea decum fusese înaintea legii rurale.

Găsim învoieli după care săteanul se obligă: 1) să lucreze numai trei pogoane din cele proprii (!!) ale sale, iar pâmântul ce-i va mai trebui să-l ia prisoase de la arendași; 2) să facă fiecare om câte un pogon arătură fără plată; 3) din tot porumbul și grâul făcut în prisoase să dea din 5 una, pusă în pătul; 4) din fân din trei una; 5) cei cu boi să facă unul sau două transporturi, iar în lipsă de boi să lucreze două zile; 6) să plătească 2 lei noi de vită mare (v. I. Ionescu, Agricultura din județul Mehedinți, p. 532).

Găsim că în județul Mehedinți s-a executat următoarea învoială, deși nu se primise de săteni în regulă: de-a da din toate sămănăturile de cereale din două una, pusă în magazie; pentru iebrăritul de vită mare 7 sfanți; fânul pe jumătate cărat și îngrădit sau 40 sfanți pogonul; pentru cânepă și în câte 2 galbeni de om; pentru topitul cânepei în bălți câte trei zile de lucru; pentru un cazan de făcut rachiu câte 24 sfanți; pentru paie ce vor ține pe moșie câte 4 zile de lucru; pentru mărăcini și buturugi câte 18 sfanți pe an; pentru fiecare stup de albine câte o zi de lucru și de la fiecare om câte trei găini (vezi I. Ionescu, eodem loco, p. 149 și 534).

Pentru asemenea tocmeli numite pentru munci agricole stoarse de la locuitorul nevoiaș sau constatate ca primite de săteni în urma înțelegerii frauduloase între arendași și împiegații comunali, s-au instituit prin legea din 1868 pentru tocmeli agricole o jurisdicție specială a consiliului comunal care, din cauza împrejurărilor cunoscute, nu oferă nici o garanție pentru sătean și o asemenea jurisdicție s-a mănținut de partidul dominant prin Camerele dizolvate în martie 1879 prin legea în privința judecătorilor comunali și a judecătorilor de ocoale, cu toate că, în aparență, se manifestase intenția de a lucra spre binele locuitorilor de la țară prin organizarea unei justiții care să inspire încredere sătenilor.

Dar mai mult. Prin aceeași lege din 1868, revăzută în anul 1872, s-a introdus și un mod special de executare care e contrariu regulelor generale cuprinse în procedura civilă în privința executării silite. Dacă săteanul nu-și îndeplinește tocmeala, art. 13 din acea lege declară:

În caz când, după îndemnul și execuțiunea consiliului comunal, locuitorii vor arăta îndărătnicire sau vor dosi din comună, consiliul îndată va cere de la subprefectura locală a-i trimite ajutor de dorobanții necesari în executarea locuitorilor îndărătnici sau fugari, în comptul vinovatului.

Pentru executarea unor obligații private datornicul să fie considerat ca un vinovat și executat manu militari. Și aceasta se petrece nu sub regimul Regulamentului Organic, ci sub regimul celei mai liberale Constituții, care garantează libertățile individuale și care recunoaște și săteanului dreptul pentru alegere de deputați, cari să voteze, între altele, legi ca legea din 1868. Astfel dar clasa cea mai mare este supusă unor asemenea legi în folosul clasei proprietarilor, dar mai cu seamă a arendașilor. Și pentru justificare se invoacă interesul producerii agricole, ca și când aceasta ar fi reprezentată numai prin proprietari și arendași.

Rezultatele economice a robirii țăranului prin tocmeli agricole le și simțim. Condițiile în privința ierbăritului fiind atât de oneroase, săteanul e silit a-și mărgini cultura și caută să-și vânză vitele ce le are. Micșorarea numărului vitelor în paguba agriculturei, aceasta e un fapt necontestabil, constatat nu numai prin cunoașterea și afirmarea oamenilor competenți, ci și prin cifrele oficiale. La 1860 s-au aflat în România 2.751.168 capete de vite mari și mici, iar după recensimentul anului 1873 nu erau decât 1.886.990. Și desigur că numărul vitelor s-a mai micșorat considerabil prin efectele epizootiei grozave din 1877 și 1878 și a rechizițiilor din acei ani care, numai pentru trebuințele armatei române în acei doi ani, după constatările făcute de directorul statisticei generale, au consistat în 264.394 cară de transport cu 528.788 de boi, cari au trebuit să percurgă 26.143.677 chilometre.

Dacă analizăm diferitele tocmeli agricole ce cunoaștem găsim că dobânda ce plătește săteanul pentru ceea ce primește în pământ, în nutriment, nu e mai mică de 84,90%, dar în cele mai multe cazuri ea e de 164%, de 200%, de 250%, de 300%.

Ce să zicem când aflăm că arendași, persoane onorate în societate, și deputați cer săteanului pentru 2 lei dați împrumut, câte 30 bani dobândă pe lună și o zi de muncă ceea ce constituie, socotind ziua numai cu 11.40 bani, 250% pe an. Ce mizerie și lipsă de conștiință se revelează prin aceasta!! Nu e mirare să aflăm că săteanul muncește numai pentru plata dobânzii și capitalul rămâne datorat.

Și, dacă esploatarea mizeriei săteanului se săvârșește în asemenea mod chiar de către arendași sau proprietari creștini, ce trebuie să fie în Moldova, unde acei cari esploatează pe țărani sunt izraeliții așezați în sate ca arendași, ca cârciumari sau ca prăvăliași?! Se știe că nu e sat în Moldova care să nu aibă speculanți izraeliți, mai ales sub forma de cârciumari sau prăvăliași. Însemnătatea numerică a izraeliților în satele numai a Moldovei se constată prin cifrele oficiale.

În anul 1870 s-au încheiat în satele Moldovei 634 căsătorii între izraeliți, s-au născut 2048 copii izraeliți și au murit 1268. În lipsa de supraveghere serioasă de către poliție, în disprețul diferitelor legiuiri făcute în diferite timpuri în Moldova, izraeliții au fost îngăduiți a se așeza ca cârciumari și a locui în sate, cu toate că prin legea din 1843 s-a recunoscut aceasta ca o pricină de dărâmare a stării materiale și morale a locuitorilor; ei au fost îngăduiți a lua moșii în arendă cu toate că, după vechiul obiceiu al Moldovei, izraeliții nu aveau un asemenea drept, obicei consacrat de Domnul Moruz la 1804, apoi prin oficia Es. S. D. vice-prezidentului din septemvrie 1830 către Divanul judecătoresc pentru motivele că „jidovii, nesățioși întru câștig … se silesc a face locuitorilor feluri de strâmtori ce sunt foarte mari și zdruncinătoare pentru dânșii“ reprodus în Manualul administrativ al Moldovei din 1855, vol. I, pag. 525 și având a servi ca normă de observat; iar executarea acestei dispoziții, — astăzi încă în vigoare — s-a împiedecat nu numai prin motive imorale prea cunoscute, ci și prin tertipuri advocățești.

Izraeliții, veniți mai ales din Galiția, calici lipiți pământului, reușesc curând a se îmbogăți, nu doar prin spiritul de economie, prin cunoștințe deosebite, ci prin abilitatea și prin îngăduirea în exercițiul manoperelor celor mai nelegiuite și mai ilicite, prin cari esploatează continuu și cu conștiință pe locuitorii ușurei și neprevăzători, prin silința ce ei pun de-a pândi ziua și noaptea ivirii mizeriei spre a o esploata.

Ce e drept, însuși proprietarul, doritor a-și mări venitul de la moșie, a contribuit la esploatarea prin evrei. Dând izraelitului moșia sau cârciuma în arendă cu un preț prea mare spre a putea fi plătit de un concurent creștin, proprietarul știa bine că izraelitul va putea plăti prețul numai otrăvind pe țăran prin băuturi pernicioase și esploatându-l în tot felul.

Izraelitul nu a încetat a fi în Moldova ceea ce am văzut că este în Galiția. Și în Moldova și în Galiția aceleași manopere sunt întrebuințate pentru ruinarea săteanului. Săteanul muncește vecinic pentru speculantul izraelit. Tot ce are săteanul, recoltă, găină, unt, e luat de speculantul izraelit pentru plata datoriilor făcute sau pentru plata băuturilor și sunt cumpărate cu prețuri de nimic.

Prin concentrarea perceperii venitului băuturilor spirtoase și a tuturor accizelor județene și comunale în mânile izraeliților, aceștia exercită și puterea publică asupra săteanului, principalul plătitor al acelor biruri. Câte neajunsuri și nouă cauze de esploatare.

Dacă izraelitul ar fi avut și capacitatea de-a cumpăra imobile rurale am fi văzut și la noi țăranul espropriat în acele proporții înspăimântătoare în cari s-a săvârșit espropriarea în Galiția!

Și cu toate acestea, din cauza nepăsării și neexecutării riguroase a legii, în câte sate nu se constată că, pe lângă case, și-au însușit izraeliții grădinele de lângă case, ceea ce constată și I. Ionescu în Agricultura județului Putna. De altmintrelea numai necapacitatea, iar nu proibițiunea, înscrisă în legea rurală, de a nu înstrăina pământurile au împiedecat pe izraeliți de a-și însuși pământurile locuitorilor, precum această proibițiune nu a împiedecat pe mulți uzurari și speculanți creștini de a-și însuși — prin o formă ascunsă — chiar și pământurile sătenilor primite în virtutea legii rurale.

Trebuie să cunoaștem esploatarea săteanului în Moldova prin manoperele uzurare, prin beție, ca să înțelegem pentru ce el nu numai că n-a înaintat, dar a dat înapoi; pentru ce el ni se înfățișează abătut ca un idiot, fără viață și fără plăcere pentru viață.

Dar nu numai în Moldova, ci și dincoace de Milcov țăranului nu-i mai prisosesc mijloacele spre a-și ameliora condițiile traiului. Sărăcia, reaua alimentare, locuința rea, nu pot decât să aibă influență asupra mortalității. Faptul marei mortalități a populației rurale și prin urmare descreșterea populației în genere e constatat de un cunoscător al vieții populației rurale ca I. Ionescu (Agricultura Putnei, p. 138). Mizeria esplică și imoralitatea crescândă din an în an în România.

În anul 1863 în cele cincisprezece penitenciare centrale ale țării a fost populația mijlocie de 2130 și numărul zilelor de arest de 775.374; iar în anul 1874 populația mijlocie a fost de 3945 și zilele de arest de 1.199.448.

Sau, fiindcă aceste cifre nu pot să fie convingătoare, ne vom servi de următoarele cifre:

În anul 1872 au fost urmăriți pentru crime 664 inși, între cari 425 țărani și au fost condamnați 319.

În anul 1874 au fost urmăriți 1493 inși pentru crime între cari 961 țărani și au fost condamnați 701.

Iar pentru delicte corecționale:

În anul 1872 au fost urmăriți 37.143 între cari 26.473 agricoli și au fost condamnați 18.614.

În anul 1874 au fost urmăriți 47.970 între cari 33.918 agricoli și au fost condamnați 24.038.

Creșterea imoralității în decurs de trei ani e destul de considerabilă ca să provoace la gândire.

Această creștere a numărului crimelor și delictelor dovedește o micșorare a simțului moral și împreună cu aceasta alterarea simțului dreptului. Și desigur că instituțiile publice nu funcționează astfel ca încrederea săteanului în ele să se întărească sau să esiste. Esploatat și schingiuit de multe ori de fiecare funcționăraș, cu o justiție cu forme de procedură nepricepute de el, judecat și condamnat fără să fi avut cunoștință de terminele judicării, strămutat în mod arbitrar de pe pământurile primite în virtutea legei rurale, fără ca de multe ori reclamațiile să fie ascultate din cauza influenței arendașului sau a proprietarului, sub asemenea împrejurări ce idee trebuie sau poate să aibă săteanul de stat!

Dar încă un alt fenomen care nu poate fi trecut cu vederea — acesta e emigrarea populației din România în Bulgaria, în Serbia, chiar și în Basarabia, săvârșită chiar în urma legii rurale, la care locuitorul nu e îndemnat decât prin considerația găsirii unui trai mai bun și mai ușor. Această emigrare, săvârșită fie chiar în proporții cât de mici dintr-o țară ca România, dovedește mizeria în care se află populația agricolă și constituie o condamnare a stării actuale de lucruri.

Regimul libertății — astfel precum e în România ― izbutește la esploatarea în modul cel mai uzurar a celei mai principale clase, a populațiunii agricole, la sărăcirea, la mizeria ei, iar prin aceasta se micșorează puterea statului, veniturile fiscului și avuția națională în genere