[10 septembrie 1880]

Într-unul din numerele trecute am crezut de cuviință a insista asupra religiei moștenitorului eventual al tronului. Dacă ne întoarcem și acum la cestiunea aceasta e pentru că citiserăm în ziare străine de oarecari piedici ale trecerii la legea răsăriteană, despre cari n-am vorbit, tocmai fiind că erau în cestiune persoane ale căror convingeri religioase sunt vrednice de tot respectul. Așadar, fără a cita nume proprii, am spus numai că religia moștenitorului nu e indiferentă; că numai aparținând bisericei naționale el va cunoaște însemnătatea acestui factor considerabil în viața unei nații. Am vorbit de biserica națională îndeosebi, nu de legea ortodoxă; și de deosebirile ce biserica noastră le are, nu în dogme, dar în spiritul și atitudinea ei, de celelalte biserici; am însemnat câteva liniamente ale vechei ei organizări autonome și am spus — ceea ce e cunoscut îndealtmintrelea tuturor din țară — că biserica la noi nu era numai o comunitate religioasă, ci și națională. A existat în țările noastre sute de ani cler grecesc. Confundatu-s-a el vreodată cu clerul român, fie de mir, fie călugăresc? Nu. Din contra, au fost totdeauna opuși unii altora; totdeauna mitropoliții și țara căutau să depărteze acest cler străin, intrat prin mănăstirile închinate, deși era de-o lege cu noi. Am spus că clerul bizantin avea veleități de papism, de biserică universală; cel rusesc manifestă în timpii din urmă veleități de cezaro-papism. Toate acestea românii le-au respins pe cât au putut. Astfel am văzut cum în Banat și în granița militară, pe același teritoriu, în aceleași circumscripții, românii s-au despărțit de sârbii de aceeași lege și-și au episcopul lor propriu. Înlăuntrul aceleiași monarhii, aceluiași district chiar, românii nu vor să fie în comunitate religioasă cu străinii, deși recunosc identitatea dogmelor și a canoanelor. Am susținut mai mult: că legea catolică la români, ritul greco-catolic, se deosibește de restul bisericii române într-un mod cu totul esterior, cel puțin în ochii poporului, și că deosebirea nu are înțeles decât pentru clerul superior. Așadar, ceea ce am crezut noi esențial nu e deosebirea de dogme între noi și alte biserici; pentru conștiința poporului o asemenea deosebire e imperceptibilă. Lucrul asupra căruia apăsăm este absoluta deosebire între spiritul democratic, de muncă și iubire de adevăr, care stăpânea și stăpânește încă în multe părți în biserica română, spre deosebire de formalismul gol al altor biserici și de atârnarea acestora de puterea politică a statului. Ceea ce e revoltător pentru orice conștiință liberă este plecarea bisericei sub autoritatea statului, esploatarea credințelor religioase pentru scopuri politice. Astfel vedem mișcându-se popoare întregi în urma crucei, pentru a-i asigura triumful, se zice, în realitate însă pentru a răspândi dominațiunea puterii lumești a împărăției respective. Câte puteri nu se servă de acest pretext pentru a comite neauzite nedreptăți! Ceea ce e dar important, repetăm, pentru noi este participarea eventualului moștenitor la comunitatea religioasă română, interesarea pentru spiritul și autonomia ei, conștiința clară că, afară de unitate dogmatică, nu există nici un fel de altă legătură între biserica noastră și celelalte. Asemănarea în comunitatea bisericească între un român greco-catolic și unul greco-oriental e mai mare decât între acest din urmă și un muscal, un grec sau un bulgar. Lucrul sună paradox, dar e departe de a fi. Cu toate cele patru puncte, cu tot „ex patre filioque procedit“, cu tot primatul recunoscut al papei, același spirit de comunitate religioasă-națională domnește la românii greco-catolici ca și la cei greco-orientali. Nu e vorbă măcar despre o biserică universală, care să cuprinză omenirea întreagă înfrățită; nu e nici măcar vorba de-o biserică cuprinzând un grup de popoare, ci de una singură biserică românească, instituită în lume pentru români și pentru nimeni altul încolo.

Să venim acum la îngrijirea ce se dă acestei religii naționale-române în România liberă. Până la ministrul, numit cosmopolit, al instrucției, d. Titu Maiorescu, limba românească a țării nu se-nvață în școalele secundare. Tot acest ministru cosmopolit a proiectat înființarea unei facultăți teologice pentru un cler compus din mii de membrii. Noi am spus-o cândva că în România am ajuns a înțelege toate cuvintele dicționarului pe dos, că cosmopolit se numește ceea ce-i național, și național e fizionomia bulgaro-bizantină a roșilor din țară. Ei bine, această facultate nu s-a înființat și se vede că nici se va înființa. Episcopii noștri viitori vor continua se vede a fi crescuți în Rusia, în Grecia și în alte locuri pravoslavnice.

Disparițiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindenea.

Care ne fu mirarea însă când, după simpla aserție că religia moștenitorului nu e indiferentă, tocmai din cauză că e o religie înainte de toate națională, o foaie germană din București, fondată, după propria mărturisire, de străini veniți de alaltăieri de peste graniță, crede a putea avea… suficiența, ca să nu spunem alt cuvânt, de-a intra în polemică cu noi într-un punct atât de delicat. Domnii aceștia cred a putea arunca vorbe mari ca: „opinie medievală, ce-și bate joc de orice minte sănătoasă etc.“. Dac-ar fi așa de ușor de discutat asemenea lucruri ca a scoate panglici din gură, ne-am da învinși, o mărturisim. Noi știm însă că, atunci când se vota legea în contra socialiștilor, principele Bismarck, într-un lung discurs, a arătat cumplitele urmări ale disparițiunii sentimentului religios din Germania. Pastorul Stöcker, predicator al Curții, cearcă până azi ca remediu de-a fonda un partid socialist-creștin, iar fenomenele demoralizării generale se sumează în niște date statistice care îngrijesc toată lumea cugetătoare din Germania.

Pastorul Stursberg din Düsseldorf a publicat de curând o carte intitulată: Înmulțirea delictelor și a crimelor și cauzele ei. În cinci ani, de la 1871-1876, populația Imperiului a crescut cu 4,5 %, crimele cu 51,5 %. Pentru deosebite categorii de crime creșterea e și mai mare. Prădăciunea și tâlhăria s-au înmulțit cu 142 procente, falsificarea de documente cu 60 procente, crime și delicte contra moralității publice cu 84 procente: toate acestea în 5-6 ani, într-un stat cu poliție și justiție riguroasă. Numărul recidiviștilor și a bătrânilor e foarte mic; tot contingentul e nou și tânăr, ieșit din școalele interconfesionale ale statului!

Ceea ce e mai ciudat sunt proporțiile mari ale crimelor celor mai grave. Generația nouă nu se mai ocupă cu nimicuri, nu fură o pâne de nevoie; ea comite tot crime temeinice. Statistica tribunalelor cu jurați din Prusia ne arată că s-au înmulțit în 4 ani:

Crime contra moralității cu 294 %

Omor … … … … cu 138 %

Ucidere … … … … cu 102 %

Ucidere de copii … … cu 76 %

Prădăciune … … … cu 164 %

Escrocherie criminală … cu 290 %

Faliment fraudulos … … cu 146 %

Crime comise în exercițiul

unei funcții publice … cu 375 %

Și așa în toate provinciile Împărăției.

Dacă pentru d-nii de la gazeta germană acest progres în bine în patru ani de zile li se pare de invidiat, un progres ce cată a se atribui în parte și turburării conștiințelor prin esploatarea religiei pentru scopuri politice, fie-le de bine. Același caz îl vedem în Rusia. Și acolo s-a săturat poporul pân-în gât de exploatarea politică a comunității lui religioase cu bulgarii și muntenegrenii, pentru care curge de 180 de ani cel mai bun și mai nobil sânge rusesc.

Când vedem toate acestea petrecându-se înaintea ochilor avem cuvânt să susținem că nu e indiferent dacă moștenitorul tronului român va avea sau nu conștiință despre deosebirile prin cari biserica noastră modestă, însă națională, se distinge în mod specific de orice alte biserici cu tendențe de universalitate și accesibile de aservire la scopuri politice ale statului.

❦