[11 septembrie 1880]

„Bukarester Tagblatt“ nu obosește a întreba opoziția să se rostească în privința alianței viitoare și recunoaște un merit deosebit „Democrației naționale“, care se pronunță pentru o alianță cu Rusia. Noi nu tăgăduim meritul de-a-și fixa odată pentru totdeuna, din premise date, o concluzie statornică; și dacă foaia partidului democratic-național nu se îndoiește asupra suficienței premiselor și presupunerilor sale e fără îndoială bine că spune care e ținta statornică a politicei sale esterioare. Deși nu vom fi susțiitorii unei politici bazate pe înclinarea esclusivă către una din puterile vecine, înțelegem ca clina austro-germană pe care lunecă cu repejune presa și partidul guvernamental să trezească numaidecât o contragreutate, o reacțiune într-o înclinare, asemenea pronunțată, pentru o altă putere.

Noi, din parte-ne, știm că alianțe între slab și puternic nu sunt niciodată acătării, și dacă se justifică uneori, faute de mieux, prin împrejurări extraordinare, bune nu devin prin aceasta, căci, în cele mai multe cazuri, cel mic nu ajunge a-și mântui nici măcar existența.

Foaia germană întreabă:

Care dintre amândouă puterile oferă României foloase mai mari și mai reale?

De la care putere se poate aștepta că-și va ținea făgăduințele date?

Poate rămânea România neutrală, chiar dacă ar voi?

Care dintre amândouă puterile oferă României foloase mai mari și mai reale?

Nici una, răspundem. Avem într-adevăr trebuință de-a păstra bunăvoința Austriei; dar trebuința aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie și de Italia, și de Rusia, și de Germania, și de Englitera, și de Franța, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înțelesul poziției noastre dificile în Orient. Popor latin, înconjurat de slavi, de maghiari, de germani, noi nu ne putem răzima pe nici o simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate. Așadar suntem avizați a ne răzima pe bunăvoința egală a vecinilor noștri, răsărită dintr-un echilibru nu de simpatii sau antipatii, ci de interese. Înclinând spre una sau spre alta e evident că punem în cestiune interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu urmărim decât pur și simplu interesul nostru național, nici una din ele nu ne-o poate lua în nume de rău. „Sunt oameni onești, vor zice amândouă, cari își văd de interesele lor proprii, fără a exploata, prin înclinări pronunțate, antipatiile dintre noi. Dacă ne-am putea învoi, i-am împărți în două; dar fiindcă nu putem, lasă-i să existe“.

E o pretenție puțin serioasă dacă se cere de la un popor mic, care știe foarte bine că de dragul ochilor noștri celor frumoși nu se mișcă un fir de iarbă, nici în Nordul, nici în Apusul Europei, să se facă arbitrul și cumpăna puterilor opuse una alteia.

Dacă ar fi simpatii la mijloc ar fi altă socoteală. Dar ce simpatii să fie? În Basarabia vedem naționalitatea noastră oprimată în mod sistematic; în Ardeal și Țara ungurească asemenea. Amândouă puterile — deși singure de vină la răspândirea ideii dacoromâne, căci marea Ecaterina și Iosif II sunt părinții acestei idei — persecută azi niște biete plaiuri de plugari, despre cari presupun că s-ar putea răspândi prin ele ideea ce singure au semănat-o. Deosebirea între persecuție și persecuție e numai o deosebire de sistem, nu de esență. Rusia-i strivește, Austria-i macină. Din românii basarabeni nu iese nimic; din cei din Austria, măcinați în Bucovina între piatra rușilor ș-a evreilor, iese făina din care se face d-rul Tomasciuc și alte genii cosmopolite; din cei din Ardeal, râșniți în hodoroaga statului unguresc, ies mameluci guvernamentali și alte soiuri de creștini nepricopsiți. În Austria, acela dintre români care va dovedi că n-are caracter va ajunge mai departe — înaintarea socială se bazează dar pe un viciu al caracterului. Mica schimbare de sentimente operată în Bucovina, unde poporul nostru are fericirea de-a vedea în frunte-i pe un păstor sufletesc pe care l-a cerut și dorit de douăzeci de ani aproape, e-o diversiune oportunistă în spiritul cabinetului Taafe. Noi facem desigur o deosebire în Austria între Casa împărătească și partidele dominante. Împăratul își iubește în mod egal toate popoarele; dar nu putem susținea același lucru despre partidul constituțional, care nu înțelege Austria altfel decât ca pe un aglomerat de indivizi cât se poate fără nici un sentiment de naționalitate și de conexiune între ei, dat în esploatarea evreilor și sub dominațiunea politică a germanilor. Ceea ce voiește partidul german din Austria e o masă de indivizi îndreptățiți a se ridica numai dacă vor deveni germani. Același lucru-l vor, mai cu toroipanul, ungurii.

Orice mișcare care ar preface aceste popoare în organisme locale, pline de viață, unite prin spirit de muncă, îi supără pe stăpânii din Viena și Pesta, căci dezvoltarea oricărei puteri vii îi supără. Cu toate acestea noi nu ne îndoim că, din momentul în care monarhia ar fi austriacă în loc de-a fi germano-maghiară, fie absolutistă chiar, ar cuceri simpatiile tuturor popoarelor din Orientul Europei.

Folosul cel mai mare și mai real care ar voi să-l aibă românii în genere de la Austro-Ungaria este respectarea naționalității lor, libertatea, oricât de disciplinată prin legi, a limbei, a bisericei, a administrației lor locale. Prin aceasta ar dispărea din lume impopularitatea patentă a unei alianțe cu un Imperiu care la noi se face că ne protege, la el acasă însă izbește în tot ce noi românii avem mai sfânt în lume, în limbă și naționalitate.

Nu suntem atât de naivi de-a crede că cineva va fi influințat prin părerea noastră. Prea cunoaștem lumea pentru aceasta. Dar noi n-am vedea un folos mai mare și mai real decât în dreptatea pe care monarhia ar face-o la ea acasă. Cu asta i s-ar lua altui vecin ocazia de-a invoca cestiunea aceasta, penibilă pentru orice român, și ar pieri până și urma unei idei de unire politică a românilor. Nici grecii vechi, nici italienii, nici germanii n-au fost uniți politicește. Cu toate acestea, tocmai atunci au fost mai însemnați prin spiritul și activitatea lor. Deasupra despărțirei politice se născuse o unitate în literatură, în limbă, în obiceiuri, cu atât mai sfântă cu cât nu avea a face cu meschinele rivalități politice. Un popor împărțit se iubește, într-unul unit politicește se nasc toate boalele sociale, se urăsc copiii aceleiași nații între ei mai rău decât pe străini. De-acolo idei de răsturnare, fierbere și ură neîmpăcată între partizi.

A doua întrebare e: „De la care putere se poate aștepta România că-și va ține făgăduințele date?“ Răspundem cu Machiavelli: De la nici una, dacă nu le va conveni; de la amândouă, dacă le va conveni. Precum Basarabia ne-a fost luată nouă, cu tot tractatul iscălit, tot astfel ocupația provizorie a Bosniei și Herțegovinei devine o ocupație perpetuă, o apropriare. Tot tractat e la mijloc, ba încă cel de la Berlin, nu o convenție iscălită de Cogălniceanu.

A treia întrebare: „Poate rămânea România neutrală, chiar dacă ar voi?“ e, se-nțelege, cu mult mai grea. Noi răspundem prin alta întrebare: încercat-a România să rămâie neutrală în războiul trecut? Și, dacă ar fi încercat, început-ar fi rușii vestitul război pentru eliberarea creștinilor prin împușcături în creștini? Poate. Dus-ar fi însă din capul locului ad absurdum toate teoriile de umanitate, creștinism și eliberare cu cari intraseră-n război? Desigur.

„Bukarester Tagblatt“ are un citat din ziarul francez „La Liberté“ care trebuie recomandat și românilor ca regulă de purtare:

Dacă Franța s-ar decide să pună mâna pe sabie aceasta ar face-o numai pentru un mare interes național, nu însă pentru acela al unei alte puteri, dar și mai puțin încă pentru scopul de-a asigura acesteia oarecari succese în Orient, din cari noi n-am câștiga nimic.

❦