[10 septembrie 1880]

Duminecă, la 7 (19) septembrie, la 3 ore după-amiazăzi a încetat din viață

Manolache Kostaki Epureanu

Greu bolnav, plecase din țară la Viena și de-acolo la Wiesbaden, unde părea a se îndrepta. Întors în Viena pentru că temperatura fusese aspră la băile recomandate, fu trimis de medici la Schlangenbad din Nassau, unde, învins de boală și de o timpurie bătrânețe, și-a dat obștescul sfârșit.

O timpurie bătrânețe în adevăr! Abia de 56 de ani, Manolache Kostaki avea arătarea unui om cu mult mai bătrân. Coborâtor dintr-o familie istorică a Moldovei și moștenind o avere mare, însă încurcată prin împărțeli și datorii, el a fost viața întreagă pe de-o parte bântuit de grija de-a păstra averea strămoșilor ca razim al influenței politice, pe de altă parte amestecat ca factor de căpetenie în toate mișcările politice ale patriei sale. Studiind în Heidelberg, în timpul în care Juna Germanie își stabilea idealele ei politice, ca curent opus stării monarhiei absolute ce domnea în Europa în urma sfintei alianțe, M.K. Epureanu păstrase, din studiile sale în științele politice și juridice, idealul constituționalismului englez, bazat pe libertatea de-a face ceea ce e bine și just, pe spiritul adevărului și al muncii. Credința sa fundamentală era că un stat numai atunci poate înflori când destinele sale sunt conduse de partea aceea a nației care e neatârnată prin avere și prin cultură și că orice stat e osândit la o retrogradare sigură când încape pe mâna oamenilor cari-și fac din politică o meserie de câștig, un mijloc de îmbogățire ori de bun trai. Avem înainte-ne o foaie ieșită de sub dictatul său propriu și iscălită de el, în care arată care trebuie să fie ținta partidului conservator.

Întărirea instituțiilor, concordia între fiii aceleiași țări, asigurarea proprietății și a muncii, înlăturarea elementelor parazite cari, sub o formă sau sub alta, nu trăiesc decât din averea sau din munca celorlalți: aceasta trebuie să fie mai ales ținta oricărui partid conservator, ba mai mult, a oricărui partid serios, oricare ar fi denumirea sa.

Ca orator, Epureanu era strălucit. Ore întregi fermeca auditoriul, îmbrăcând adevărurile cele mai crude în forma nevinovată a unui umor atât de contagios încât cei mai mari adversari politici ai săi, departe de-a fi jigniți de acele valuri de fină ironie, de acele scânteieri ademenitoare ale unui spirit atât de cultivat, atât de elegant și de-o amabilitate personală covârșitoare, îl ascultau cu adâncă plăcere. Nu fraze mari și patetice, cum le obicinuiesc oratorii populari, ci argumente și un spirit de fermecătoare conversație: iată arta în care era maestru. Epureanu era un orator cu totul modern. Dar îndărătul acestui farmec al graiului se ascundea o inimă rănită de starea tristă a patriei lui, căci el a fost cel dintâi poate care nu s-a lăsat nicicând orbit de frazeologia goală a politicilor de industrie, nici de aparențele unui progres în forme, pe când în fond poporul dădea îndărăt pe toate căile.

Începându-și cariera politică prin participarea la revoluția din 1848, el a fost una din podoabele Curții lui Grigorie Ghica Vodă, amic și consiliar în cele bune al lui Vodă Cuza, prezident al Constituantei din 1866, prezident de Consiliu sub Vodă Carol. O învățătură vastă, un spirit de o libertate genială, o onestitate superioară până și umbrei vreunei îndoieli, un nume vechi, înrădăcinat în tradițiile unui curat patriotism și, cu toate nesfârșitele necazuri ale vieții sale, totdeauna vesel, amabil, îndatoritor, oricât de obosit, de bolnav sau de supărat ar fi fost: astfel era omul, făcut pentru a împăca urele și prevențiunile dintre oameni.

Astăzi acea bogăție de spirit, de sentiment, de amabilitate nu mai e decât o mână de pământ. Nu numai partidul conservator, țara întreagă suferă o grea pierdere, căci în crearea unor asemenea oameni natura e estrem de avară. Atins de maiestatea morții, înaintea căreia împăratul și ostașul sunt deopotrivă, nu se va afla mână care să se ridice pentru vro învinuire înaintea strălucitoarei amintiri pe care acest muritor o lasă pe pământ. Deci, ușoară-i va fi țărâna și amintirea neumbrită de aripa uitărei!…

❦