Ruinele arendășiei

[Articol cu paternitate incertă]

[10 februarie 1880]

O piesă al căreia interes consistă numai într-o intrigă complicată, unde scenele sunt tot atâtea surprinderi neașteptate, nenaturale, îngrămădite fără nici o legătură și în care mi se deliniază nici un caracter, nu se susține nici un sentiment nu știu dacă este bine aleasă pentru dezvoltarea tinerilor talente și pentru satisfacerea unui public inteligent. Și regret a o spune că, de ce vizităm mai mult Teatrul Național, ni se întărește convingerea că arta dramatică este la noi foarte înapoiată și gustul publicului celui mare foarte puțin format, încât cea mai mare îngrijire, chiar a unei bune direcțiuni, în ceea ce privește alegerea serioasă a pieselor și distribuirea nemerită a rolurilor abia ar putea ajunge să atingă — cu voie să zic banalicește culmea artei — dar oarecare grad de perfecțiune care ar scăpa-o de ridicol, să contribuiască astfel ca publicul să-și formeze o părere despre teatru, care să nu aibă un atare caracter problematic. Dar, din contra, se continuă cu asemenea piese, nu se ține seamă de viitorul talentelor, ci numai de surprinderea țintită asupra mulțimei necompetinte și suntem condamnați să vedem teatrul la noi într-o stare foarte puțin demnă dacă nu se vor lua alte măsuri.

De aceea nu ne putem hotărî a aduce măguliri deșarte direcțiunii.

… Dar să lăsăm acestea și să notăm impresiile ce ne-au lăsat artiștii din piesa Ruinele moștenirei. Admir temperamentul cel foarte liniștit al d-șoarei Pătrașcu, care o ferește de emoțiuni chiar în locurile cele mai desperate. Ea vorbește în mod egal, oricare ar fi înțelesul vorbelor și situațiunea momentului. Pe urmă are o manieră uniformă de a gesticula cu mâna în orice împrejurare. Anume, ține mâna apropiată de piept, o depărtează și iar o apropie, repetând aceeași mișcare de la actul întâi până la fine. În scena dintre ea și fiul generalului, unde ar trebui să izbucnească disprețul unuia și ura altuia, ei se urăsc și se desprețuiesc fără aprindere, fără violență. La finele actului al doilea, când servul lui Keronan îi spune unde se află copilul Luisei, cu toată graba și bucuria infernală să pună mai iute mâna pe copil, zice: „vino — vino cu mine“ cu atâta liniște și atâta de domol încât nu trădează deloc nici graba, nici bucuria ce resimte. Are un joc de scenă foarte imperfect. Așteaptă impasibilă până când îi vine rândul replicei următoare.

Caracterul esențial al d-șoarei Popescu este o afectare exagerată și o încredere neascunsă în talentul d-sale. Luând bine seama la jocul ei se vede răceala care provine din nepriceperea rolului și lipsa de simțire, iar trăsătura de mai sus provine din ovațiunile nemeritate ce le-a primit din partea prea indulgentului nostru public. Ea nu vorbește din abundanța simțirii și nu este stăpână pe voce sau, dacă este stăpână, nu are ce stăpâni. Vorba și gesturile ei, între care nu ezistă nici o legătură firească, unite cu deplina neschimbare a trăsăturelor feței, dovedește că nu este pătrunsă de ceea ce zice că simte. Scena între dânsa și George d'Esteve nu este nici înțeleasă, nici esprimată din partea d-lor. Replicele iuți, înflăcărate, vorbele înecate de emoțiunea sentimentului, mișcările cele desperate, nimic, nimic nu se vedea. Aceste le scriu pe când ascult pe Luisa. Tot ce spune ea e fără culoare și el o ascultă cu multă și vizibilă liniște, nu pare deloc emoționat și trimete din când în când publicului o privire în care se citește o perfectă indiferență. Glasul unei nenorocite ar trebui să fie jeluitor și duios, ar trebui să răsfrângă în mii de chipuri suferința care o apasă și o consumă. Glasul d-rei Popescu este din contra și nu zice nimic prin el însuși, și ea acopere acest mare defect scoțând mereu batista și uscând niște lacrime ce nu curg. Totul este recitat, studiat pe dinafară. Când ea fuge cu bucurie ca să-și poată îmbrățoșa copilul vine cuiva mai degrabă să râză decât să plângă.

Ne place jocul cel modest al d-rei Bârsescu, regretăm că nu se dă nici o îngrijire de a o face să propășească pe calea artei, căci face erorile cele mai elementare. Întâlnind pe marchizul de Monteclain îl întreabă dacă n-a văzut pe George. Dar nu pune semnul întrebărei. În alt loc, pândind o convorbire, ea ar trebui să ia o poziție mai atentivă și să știe că în asemenea împrejurări nu se mișcă mâna la piept și iar înainte — obiceiul artiștilor noștri. În scena când tatăl o învinovățește de necinstire nici ea nici el nu sunt la înălțimea situațiunei. Scena gingașe între Lucia și Luisa este interpretată mediocru când fratele ei cu mințele pierdute voiește să meargă la moarte, ea ar trebui să împreune mânele și să-l implore cu mai multă căldură.

D. Manolescu joacă cu prea multă solemnitate, se suie pe coturnul tragic chiar când nu e vorba d-a înfățoșa caractere înalte, pasiuni adânci, așa de mult păstrează manierile convenționale încât în cea mai mare emoțiune nu uită unde și-a lăsat pălăria și mănușele. Răul este că i se dau niște roluri pentru care nu are poate predispoziție naturală. Ca amorez, nu are destulă gingășie, pentru caractere înalte, nu destulă adâncime. D-sa copiază mersul și mișcările artiștilor celor mari, mai cu seamă a lui Rossi, fără să fie cu alegere și tact, cum și când să facă întrebuințare din ele. Așa de ezemplu nu simte cât e de ridicol a păși ca Othello când joacă pe George d'Esteve, mai ales când nu e deplin stăpân nici măcar pe acest din urmă rol.

D-nul Fraivalt juca pe bătrânul general. Însă de multe ori uita de bătrânețele sale și gesticula cu cârja, pe care trebuia să se sprijine, cu toată îndemânarea unui tinerel. De altminteri vocea dezmințea etatea generalului. Se înțelege că iritarea și violența dă omului o putere juvenilă extraordinară, dar cu toate aceste, în toate împrejurările de emoțiune, am trebui să recunoaștem pe gârbovitul bătrân. Să nu crează că d-sa își pierde mințele în momente de aceste. Când aude că fiica lui era singură la braț cu marchizul, vocea, mișcarea și figura d-sale nu arată că aceasta îl surprinde și-i inspiră o cumplită bănuială. De asemenea în actul al 5-lea, când își deplânge soarta, nu-l credem.

D. Velescu are statură, are voce, are pornire, însă aceste toate nu ne par a fi în proporție cu talentul pe care-l dezvoltă și cu cunoștințele sale dramatice. D-sa este același și iar același în oricare rol. În Keronan a avut un joc foarte greu și, putem zice, aceasta-i întrecea puterile. Suntem în drept a spune aceasta, amintind ultimele acte în cari, cu toată lăudabila silință ce a pus, s-a obosit foarte mult, fără să ne atingă atât de adânc precum ar fi voit poate; d. Hagiescu înțelege rolul ce i se încredințează și-l studiază asemenea, însă, nedându-i-se roluri cari să se potrivească pe deplin cu înzestrarea sa naturală, e împiedicat de a se identifica în roluri nepotrivite. De multe ori bătrânul soldat a produs efecte comice când nu era intențiunea autorului. Așa, când toți stau pe malul înalt și pe punte, plini de groază și emoțiune, zăresc pe Luisa, sergentul strigă „vino, vino la noi“, publicul bufnește de râs.

Se înțelege că de era altul cu o voce mai puțin comică vorbele aceste nu ar fi distrat publicul.

D. Mateescu a jucat cu mult efect, însă aceasta nu vrea să zică că d-sa a conceput rolul său în mod adecuat cu intențiile autorului. Purnic este un servitor simplu și nesocotit. Dar vorbele d-lui Mateescu erau însoțite de un aer așa de semnificativ și de un gest așa de îndemânatic și ușor încât ai fi jurat că Purnic face pe prostu fără a fi. Am observat însă că d-sa a fost aplaudat chiar de unii membri din comitetul teatral. Desigur acestea priveau dispunerea lui comică și nu fidelitatea cu care pătrunsese rolul. Scena de amenințare între d. Ilagiescu și Mateescu a fost foarte bine ezecutată.

Cu multă părere de rău constatăm că oamenii cari dau direcțiunea teatrului nostru nu au instructul cuvenit și poate nici esperiența cuvenită de-a întrebuința talente într-adevăr pronunțate, precum sunt aceste două din urmă, numai în roluri ce se potrivesc pe deplin cu natura lor, ba de-a le crea chiar un capital de roluri, un repertoriu, potrivit nu atâta cu necesitățile de senzație a publicului celui mare pre cât cu necesitățile de dezvoltare a talentelor tinere.

Mai fericit decât tinerimea artistică de astăzi a fost bătrânul Millo, care-a jucat totdeuna ceea ce i-a convenit lui și s-a dezvoltat astfel în linia dreaptă, pe când talentele tinere sunt adeseori silite, contra predispozițiilor lor naturale, să umble pe cotiturile unor roluri nepotrivite cu ele, ceea ce nu se poate întâmpla decât în detrimentul lor.

❦