[13 noiembrie 1880]

E o fierbere în Ungaria care se-ndreptează în contra pactului dualist, în contra unității cam gingașe care s-a încropit în 1866. Stânga estremă, ale cării sentimente au început a le împărtăși toți maghiarii, voiește a curăți regimentele de ofițeri nemaghiari și a reorganiza armata în sens național. Nemărturisind încă intenția de-a rupe Ungaria cu totul de legăturile cu Casa habsburgică, stânga estremă dorește deocamdată înlocuirea comunității de azi cu uniunea personală. În termeni simpli asta va să zică:

„Împăratul din Viena e în același timp rege la Budapesta; încolo n-avem a împărți nici în clin nici în mânecă cu Cislaitania; iar la ocazie, republică“. Un fapt caracteristic se adaugă la acestea. În momentul în care și partidul guvernamental al d-lui Tisza și opoziția moderată recunosc că influența lor scade zilnic în folosul partidului curat radical al stângei estreme, în același timp Franța își schimbă consulatul din Budapesta în misiune politică. D. baron de Burgoing va fi însărcinat de-a gera provizoriu această nouă legațiune a Republicei Franceze, având rangul de ministru plenipotențiar.

E clar că Franța, dacă nu aprobă, desigur înclină a nu dezaproba ideile stângei maghiare asupra raportului de stabilit între cele două părți ale monarhiei habsburgice.

Acum, când știm ce e înclinată Franța a cugeta în privirea sorții Ungariei, s-o vedem ce cugetă asupra României, Serbiei și a celorlalte state dunărene. Citim în „Le Temps“ al doilea articol prin care ni se dă sfatul a ne alege stăpân. Iată-l în toată întinderea.

Nu putem reciti Tractatul de la Berlin din 1878 făr-a recunoaște că alianța între Germania și Austria se hotărâse de pe atunci, că principele de Bismarck și contele Andrassy concepuseră deja pentru monarhia austro-ungară proiectele de estenziune cătră Orient cari au început a se realiza astăzi și că, în fine, dispozițiile Congresului au fost pre cât se poate îndreptate în înțelesul acesta. Clauza relativă la ocuparea Bosniei și Herțegovinei ar fi o dovadă îndeajuns; dar mai sunt și alte dispoziții cari dovedesc asemenea scopul și prevederile oamenilor de stat de cari vorbim. Astfel Austria a putut, precum am espus-o mai deunăzi, să se însărcineze cu stipulațiunile relative la navigația pe Dunăre, pentru a cere formarea unei Comisii țărmurene în care ea să aibă preponderanță. În zadar România a-ncercat a se opune la pretențiuni a căror greutate o simțise; e probabil că va fi obligată de-a se supune și de-a primi, mai curând ori mai târziu, protectoratul pe carele guvernul austriac lucrează a și-l stabili asupra micilor state ale Peninsulei Balcanice. Tot astfel stă lucrul cu Serbia și cu consecuențele pe cari Austria le atrage astăzi în contra ei din articolele 37 și 38 ale Tratatului de la Berlin. Cel dentâi din aceste articole se referă la relațiile comerciale ale Principatului cu țările străine și declară că nimic nu se poate schimba până la încheierea unor aranjamente nouă. Cellalt articol se referă la drumurile de fier și o substituie pe Serbia pentru partea ei la angajamentele pe cari le contractase Poarta atât față cu Austro-Ungaria cât și față cu compania drumurilor de fier ale Turciei europene în privința isprăvirii, a joncțiunilor și a esploatării liniilor ce sunt a se construi pe teritoriul câștigat din nou de cătră Principat.

Austria n-a pregetat de a trage folos din avantajele cari i se asiguraseră în mod atât de abil prin acele articole. De la 8 iulie 1878 începând, așadar câteva zile înainte de-a se-nchide Congresul, contele Andrassy iscăli cu d. Ristici un proiect de convenție prin care Austria se-ndatorea a-și întinde rețeaua căilor ferate până la Belgrad, iar Serbia se-ndatorea a construi un drum de fier care, plecând din Belgrad și urmând valea Moravei, avea a se uni pe de o parte cu linia existentă deja de la Mitrovița la Salonic, pe de alta a merge prin Pirot și Bellovar spre Sofia și a se lega astfel cu linia bulgară care va conduce cândva de la Sofia la Constantinopol. S-a fixat un termen de trei ani pentru construcția acestor linii. Dar guvernul sârbesc n-a întârziat de-a da-napoi înaintea obligațiunilor sale, fie din cauza cheltuielelor ce s-ar fi cauzat, fie pentru că înțelegea influența pe care trebuia să i-o asigure Austriei esploatarea liniei de care e vorba. D. Ristici a tărăgănat așadar negociațiunile, zicând că dacă Bulgaria n-ar voi să-și construiască linia ei de la Sofia spre frontiera sârbească s-ar face numai o lucrare costisitoare ce n-ar fi bună la nimic. Dar ce puteau reclamațiile în contra unor angajamente consimțite și mai cu seamă ce în contra presiunii unei puteri mari? A trebuit să cedeze. O nouă convenție a fost ratificată la 15 iunie, prin care Serbia e obligată de-a-și începe lucrările la 15 decemvrie viitor. Se vede că termenul e aproape și că guvernul din Niș nu are vreme de pierdut pentru a pune lucrările la adjudecație, ceea ce nu s-a făcut încă după cât știm.

Controversa comercială între cele două state a fost încă și mai gravă pentru c-a devenit ocazia căderii unui ministru influent, pe care le plăcea a-l însemna cu numele de „Cavour al Serbiei“. Proiectul de convenție, semnat la Berlin între Austria și Serbia, nu atingea numai drumurile de fier, ci stipula și încheierea unui tractat de comerț. Fie că exigențele Austriei se vor fi găsit escesive, fie că d. Ristici va fi urmat prevențiunilor sale personale în contra acestei puteri, fie că va fi urmat în fine inspirațiilor politicei rusești, orice o fi fost, încheiarea convenției a rămas in suspenso. Dar d. Ristici își făcuse socotelile fără resursele adversarului. Austria, până să vie tractatul, ceru să se bucure de tratarea nației celei mai favorizate, arătând că ea obținuse acest drept altcândva de la Turcia și că Serbia moștenise obligațiile acesteia.

D. Ristici pretindea din parte-și că în momentul în care Tractatul de la Berlin s-a iscălit Serbia nu mai era vasală a Turciei sau se bucura cel puțin de libertatea ei comercială. Acu abia Austria recurse la marile mijloace. Prin nota de la 17 octomvrie baronul Haymerle amenință pe Serbia cu ruperea relațiilor comerciale dacă va stârni în rezistența ei. Oala de lut se sfărâmase de oala de fier. D. Ristici își dete demisia și fu înlocuit printr-un ministru a cărui maximă este de-a se supune condițiilor marelui vecin. Scupcina fiind devotată politicei d-lui Rustici a trebuit să fie dizolvată și să se convoace alegătorii pentru a numi o alta. Rămâne a se ști ce va hotărî țara. Dar ce poate face decât virtute din necesitate?

Am zis-o deja în privirea certei dintre România și Austria asupra navigației Dunării: dezbaterile acestea între monarhia austro-ungară și micile state libere ale Turciei nu sunt decât epizoduri ale rivalității între Viena și Petersburg. Până să vie ziua luptei cu armele și ziua împărțelei cei doi rivali caută a stabili în toate chipurile protectoratul lor asupra naționalităților dunărene și a le atrage, vorba vine, în sfera lor de influență și de acțiune. În ochii unei politici care nu se mulțumește nici cu vorbe, nici cu sentimente independența unor naționalități cari sunt situate ca România, Serbia, Bulgaria și Muntenegrul nu va putea fi absolută. De voie de nevoie statele acestea vor gravita mult încă împrejurul uneia sau a celeilalte dintre cele două mari state cari-și dispută moștenirea sultanului și înțelepciunea lor ar trebui să consiste în a cântări bine șansele respective pe cari le prezintă cele două părți între cari e vorba de-a alege. Independența Principatelor de cari vorbim n-ar putea fi garantată decât prin neutralitatea lor; ele singure nu sunt în stare a-și apăra această neutralitate, iar Europa, precum vedem, nu e-n poziția de-a le-o garanta.

Am ruga pe cititori să nu se prea mire că punem alături știrile din Ungaria cu articolul dezghețat al ziarului francez. Această alăturare e foarte importantă pentru a se ști cum și de ce cad ministeriile la popoarele dunărene. În sfera acestor popoare va începe a intra și Ungaria, cu cât va fi mai independentă în aparență. Vom face deci o mică socoteală deosebitelor stânge din țările dunărene.

În Serbia stânga e tare.

În România stânga e la putere.

În Ungaria stânga va veni la guvern.

În Bulgaria stânga domnește.

Toate stângele acestea au dorit și doresc din fundul inimei independență descrisă atât de limpede de ziarul parizian.

❦