[14 martie 1880]

Schimbări mari e menit a vedea timpul nostru. Preoțimea catolică, care odinioară avea frânele lumii în mână, a cărei diplomație pornea războaie și încheia tractate de pace, al cărei spirit domina spiritul Europei întregi, e astăzi împinsă la o parte, ba nici măcar dezvoltarea nu se concede, în măsura în care s-ar permite libera propagare a ideilor socialiste de ex. În adevăr în Francia actuală nu credem că s-ar opune cineva la înființarea unei facultăți care să propage așa-numitele științe de stat, precum filozofia dreptului, economia politică, administrația, din punct de vedere socialist, nu ne-ndoim asemenea că astfel de credințe ar putea fi profesate de orișicine — de străini ca și de indigeni — și că, cu toate acestea, ar avea deplină libertate întru propagarea doctrinelor lor, întru creșterea poporului, după cum ar înțelege-o, numai congregațiunilor catolice li se îngrădește aceasta.

Se zice, și cu drept cuvânt, că, pentru a scrie istoria unei epoce, trebuie să fi trecut câteva sute de ani de atunci încoace; contimporanii sunt cei mai răi istorici.

Această depărtare în timp s-ar putea înlocui însă prea bine prin depărtarea în spațiu și prin divergența căii urmate pe acest teren. Dacă noi nu ne-am prea lua după cultura străină și am privi-o numai ca un sprijin al germenului propriu de dezvoltare am fi poate apți, prin împrejurarea că luptele cu clerul nu ne ating, să vedem o seamă de lucruri mai limpede decât apusenii.

Așadar când vedem vechea clădire a bisericei catolice atât de aprig combătută în Apus, ar fi oare de sfătuit pentru noi de a urma tonul părților în litigiu și de-a spune că cutare ori cutare are dreptate?

Din nefericire așa se urmează în jurnalistica noastră. Cu aceeași ușurință cu care transcriem laudele ideilor moderne din gazetele străine ne însușim și urile cari nu ne privesc câtuși de puțin, ba vedem citindu-se de cătră public, cu oarecare sete, romanele tendențioase și de senzație cari fac din iezuiți bunăoară sau din alți călugări catolici reprezentanții celor mai rele instincte și a celor mai grozave crime.

În realitate biserica a voit dominațiunea asupra spiritelor și o voiește încă, odată în mod absolut, astăzi s-ar mulțumi cu libertatea care se permite celorlalte confesiuni. Se înțelege că această dominațiune asupra spiritelor nu putea fi în trecut fără o nuanță politică, după timp și după țară. În Mexic catolicii sunt republicani, în Franța monarhiști, iar calitățile sau defectele clerului sunt cam în genere acelea ale rasei în mijlocul cărei trăiește. La spanioli, ce se fanatizează tot atât de ușor pentru republică ca și pentru monarhie, pentru o idee ca și pentru alta, și clerul cată să fie fanatic; în Italia, deși scaunul catolicismului, el era cu mult mai tolerant și mai liber cugetător decât în alte țări; deci clerul va purta, poate într-un grad mai pregnant, caracterul îndoit al epocii în care trăiește și al rasei căreia îi aparține. Toleranța sau netoleranța, asprimea sau blândețea lui va fi aceea ce-l caracterizează pe popor însuși. Germanii, cari sunt de un caracter mai îndărătnic, au avut un cler mai neîngăduitor decât italienii, ba mai mult încă, biserica reformată din Germania poartă aceeași maculă de judecați a ereticilor, de arderi de viu a vrăjitoarelor ca și biserica cea catolică. Atârnă deci de energia cu care un popor își însușește o idee, atârnă de calitățile înnăscute ale lui ce formă va lua și biserica lui. Cu aceeași energie cu care republicanii tăiau în secolul trecut capetele tuturor cari-și permiteau a avea alte idei, clerul răsărit din același popor persecuta odinioară pe aceia care nu-i păreau îndestul de catolici. Atâta despre biserică ca instituție împământenită într-o țară oarecare.

Cât despre catolicism ca instituție universală, nu putem tăgădui meritele lui într-adevăr estraordinare pentru cultura omenească.

Pusă în fața unor rase aspre, abia răsărite din locuințele lor primitive și abia aruncate asupra civilizațiunii antice, pe care au călcat-o în picioare și au nimicit-o, biserica era singurul punct luminos nu numai pentru cultura în genere, dar chiar pentru libertatea dezvoltării omenești.

Într-un timp de aservire generală, într-un timp în care numai nașterea, deci numai descendența din iluștrii luptători fizici, dădea un drept la libertate, tot ce nu avea fericirea de a fi ucis o sută de dușmani, oricât era inteligent sau energic, găsea o cale de înaintare în cler. Și, precum spiritul și caracterul înving totdauna în lume puterea brutală, tot astfel micul David au învins pân-în fine pe uriașul Goliat al evului mediu cu tot întunericul și esclusivismul lui. Caracteristic și vrednic a se recunoaște în favoarea catolicismului e tendința de-a nu baza creșterea poporului pe idei abstracte, cari să convingă capul, ci pe idei redate intuitiv, care să îmblânzească inima, de aceea frumoasele arte au fost cele mai puternice arme ale bisericii. Arhitectura, muzica, sculptura și poezia au fost puse în serviciul bisericei pentru a da în această sferă curată, neatinsă de nici o suflare impură, un adăpost sufletului omenesc, atât de bântuit sau de patimi, sau de golul lui propriu, de urât. Aruncat din nevoie, în urât, din urât în nevoie, stări imanente naturii noastre și cari nu se pot înlătura pân mâna de creier de care dispunem, arta bisericească, care a cultivat în pictură frumosul în culmea perfecții, muzica și arhitectura în genul sublim, au înălțat, prin mijloace lesne de înțeles pentru toți, sufletul omenesc, în decurs de sute de ani, peste nivelul vieții de rând și a nevoilor zilnice. Toate popoarele cari o posed înalta civilizațiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice.

Despre învățământ cată să notăm asemenea că atât cel popular cât și cel înalt sunt creațiuni ale acestei biserici. Cumcă prin învățământ biserica a urmărit și scopurile ei proprii e nu numai adevărat, dar și foarte natural. Nici n-am înțelege ca o instituție să înființeze anume școli contra sa. Aceasta însă n-a împiedicat ca spiritul pe care ea l-a crescut să se îndrepteze în contră-i și s-o renege.

E o istorie veche aceasta că orice formă nouă de cultură e dușmana formei din care s-a născut, că fiica e dușmana mumei, și povestea biblică a lui Cain, în formula ei nouă, de luptă pentru existență, are loc tot așa de mult la curenturi intelectuale ca și la cele materiale.

Lupta e însă departe de a fi mântuită și învingătorul momentan nu este totdeuna cel definitiv. Religia are în favorul ei reforma gata și pozitivă, pe când curentul opus n-are nimic gata, nimic format încă. Încercările de speculațiune metafizică, cari culminează în ipoteze și sunt tot atât de deosebite ca și scriitorii lor, sunt departe de a constitui convingeri pozitive pentru milioane de oameni. Prin lupte ca cea de astăzi, prin mai grele încă, a trecut deja biserica; ea a avut însă inteligența de a-și muta punctul de gravitație cam tot în țările cari aveau mai mare nevoie de ea, încât totdeuna a aflat puteri nouă și proaspete pentru a le opune negațiunii pure pe care a întâmpinat-o de atâtea ori în cale.

❦