[19 decembrie 1880]

„Gazeta generală“ din Augsburg primește o lucrare ce tratează tema succesiunii la tron în România și care, după ce citează art. 82 din Constituția noastră, continuă espunând următoarele:

Principele Carol al României e, precum se știe, fără copii. Născut la 1838, crescut în religia catolică, s-a căsătorit, la noiemvrie 1869, cu princesa protestantă Elisaveta de Wied (născ. 1843). În cel dentâi an al căsătoriei i s-a născut familiei domnești o princesă, care muri însă la 1874. După unsprezece ani de căsătorie, principele Carol e în prezent fără urmași și, cu toate că posibilitatea de-a avea coborâtori nu este esclusă, totuși e o împrejurare care dă loc la neliniște că dinastia unui stat care abia a devenit independent să se-ntemeieze numai pe doi ochi.

E adevărat că, în cazul unei definitive lipse de coborâtori ai principelui Carol, Constituțiunea română are în vedere pe frații săi și pe coborâtorii lor de sex bărbătesc. Principele are doi frați. Cel mai mare, Leopold (născ. 1835, căsătorit cu princesa Antonia de Portugalia), și cel mai mic, Friedrich (născ. 1843, căsătorit cu princesa de Thurn și Taxis). După Constituție principele Leopold ar căta să urmeze, același principe a cărui candidatură la tronul Spaniei, în vara anului 1870, a dat ocazie la războiul franco-german. Principele Leopold a vizitat de mai multe ori Curtea din România și a făcut în genere impresia unei persoane plăcute. Perspectivele de viitor ale acestui principe întrec însă cu mult poate însămnătatea tronului României. Abstracție făcând de succesiunea sa personală în România, rămân cei trei fii ai săi, principii Vilelm (născ. 1864), Ferdinand (născ. 1865) și Carol Anton (născ, 1868), dintre cari unul poate deveni moștenitor al tronului român după renunțarea celorlalți.

Dar această posibilitate oarecum, teoreticește bogată de moștenitori ai tronului din aceeași dinastie nu e îndeajuns pentru cerințele statului român. Cei trei copii ai principelui Leopold n-au fost nicicând în România; ei primesc o educație germană și catolică; limba română și felul de-a fi al Țării românești le sunt străine. Ar fi o întreprindere foarte riscată de-a se supune încă o dată esperimentului c-un principe străin, care, după prescripțiile Constituției, ar urma în adevăr la tron, dar încolo ar fi străin de țară în toate privirile și, într-o poziție foarte expusă, ar avea să se familiarizeze cu ea abia după o silință de ani întregi.

Cată să ne aducem aminte că, secole de-a rândul, România au avut domnia electivă, că ideea statornicirii unei dinastii e nouă pentru țară și că această idee are nevoie de multă îngrijire pentru ca să prinză rădăcini.

Și țara și principele s-au ocupat mult cu cestiunea aceasta în vremea din urmă. Considerând textul clar al Constituției și familia Hohenzollern-Sigmaringen, binecuvântată cu îndestui coborâtori de sex bărbătesc, spiritele n-ar fi trebuit să se preocupe de cestiune cu atâta viociune dacă extraordinarele raporturi dintre partizile din țară și atitudinea Domnului față cu ele n-ar arunca în considerațiile acestea un element nou, a cărui discuție e de-o esențială însemnătate dacă voim a înțelege starea politică dinlăuntru a României.

După cele spuse mai sus e echitabil de-a nu aștepta de la români în genere un înrădăcinat sentiment de înclinare dinastică: țara lor a avut sute de ani domnie electivă, principii erau din capul locului aleși pe câțiva ani (șapte), arareori au ajuns chiar până la capătul acestei scurte domnii, ba adeseori erau răsturnați după câteva luni. Convenția de la Paris, din 1858, le-a acordat în adevăr Țărilor principi aleși pe viață.

Dar cel dentâi deja dintre acești principi, Alexandru Ioan Cuza, a fost răsturnat, în noaptea de 22/23 fevruarie 1866, după o domnie de abia șapte ani: trei ofițeri pătrunseră în camera sa de culcare și-l siliră să abdice; maiorul Leca, care în acea noapte comanda garda palatului, era în înțelegere cu conspiratorii și lăsă să se întâmple totul.

Modul cu care a fost răsturnat Cuza a produs o reacție binefăcătoare într-o parte a țării. Partea cea mai integră a armatei s-au esprimat cu indignare în contra acelor ofițeri ce comiseseră o îndoită călcare de jurământ și o parte a junimii, mai cu seamă partidul junei drepte din Iași și din București, e convinsă înainte de toate și din principiu că stabilitatea liniștită a dinastiei e întâia condiție pentru dezvoltarea priincioasă a țării. Când prințul Grigorie Sturza, mult timp căpetenia așa-numitului comitet conservator-liberal din Iași, a început în București o agitație, la finele anului 1879, sub pretextul „Democrației naționale“ — precum se numea foaia sa — și când adevăratele sale scopuri în privirea dinastiei părură cam neclare, a fost numaidecât părăsit de juna dreaptă, a cătat să iasă din comitet și a fost paralizat prin împrejurarea că deja la finele anului 1880 a trebuit să-nceteze cu foaia.

Un sâmbure sănătos de cristalizare monarhică și dinastică există așadar în țară; el se dezvoltă și se răspândește în mod natural. Dar față cu el sunt, se-nțelege, și elemente flotante. Nu zicem că s-ar cădea să atribuim șefului lor intelectual, actualului prezident al Camerei, C.A. Rosetti, sau ministrului-president Ioan Brătianu, idei de răsturnare imediată. Desigur nu. Dar cei mai mulți din partizanii lor nu tăgăduiesc deloc că adevăratul lor ideal politic e republica. D. C.A. Rosetti e un vechi revoluționar, care-a stat și o fi stând încă în legături intime cu răsturnătorii din Europa apuseană; în timpul din urmă fiii săi s-au manifestat în public ca partizani ai celui mai estrem curent din Italia și din Franța și, din când în când, apar în „Românul“, organul de căpetenie al partidului azi la guvern, manifestațiuni de-ale acestor d-ni în favorul Comunei. Rochefort, Olivier Pain și domnișoara Luiza Michel par a fi luceferii conducători ai acestei direcții estreme.

În mod sporadic se cam întâmplă de acestea în toate monarhiile Europei. Dar original și specific românesc e în adevăr că asemenea manifestații îndrăznesc să se arate fără de nici o jenă înlăuntrul unei partide guvernamentale, precum sunt azi liberalii, și-ntr-un organ al guvernului, cum e „Românul“. Dar în sfârșit acestea se mai pot scuza ca o oscilație de partid constituțional, care vibrează, ce-i drept, într-o amplitudine prea de tot depărtată, deci s-ar putea aștepta în liniște până ce, din lupta celor două curenturi, cel monarhic și dinastic va câștiga o precumpănire necontestată și va influința astfel asupra generației viitoare încât urmașii principelui Carol să afle un sprijin sigur în conștiințele supușilor lor.

Dacă lucrurile ar sta astfel, în această nedeterminată generalitate, am, avea de așteptat dezvoltarea lor și n-am fi prea avut la ce le atinge. Dar îndeosebi în privirea principelui Carol s-au ivit, înlăuntrul partidei radical-liberale azi la putere, niște incidente oficiale pe cari cată să le relevăm cu atât mai mult cu cât pun pe gânduri pe partizanii dinastiei. Unele din aceste acte le vom aminti pe scurt, abținându-ne încolo de la orice comentar.

La începutul anului 1871, Ion Ghica, fostul bei de Samos, era ministru-prezident. (A nu se confunda cu prințul Dimitrie Ghica, un credincios dinastic). Ion Ghica a trecut pururea în țară drept om care-a studiat înalta școală de politică bizantină la izvor, în Turcia. Modul cu care, în ianuarie, fevruarie și martie 1871, a tratat cestiunea Strousberg, căutând a-l compromite pe principele Carol, dădea ocazie la temerile cele mai tele. Lucrul s-a sfârșit c-un fel de izbucnire, cu scandalul de uliță contra aniversării împăratului Wilhelm, pregătită de comunitatea germană din București. Acest scandal, în care-și aveau codițele și câțiva membri ai guvernului (d. de Radowitz ne-ar putea-o povesti aceasta), a avut în adevăr de rezultat că principele și principesa se hotărâră să abdice și să predea guvernul în mânile fostei locotenențe domnești. În acea noapte încurajarea energică a conservatorilor l-a mișcat pe Domn să persiste și ministeriul Lascar Catargiu (1871—1876) a readus liniștea în țară.

În acea epocă rea a Camerei, în primele luni ale anului 1871, un domn, cunoscut numai ca partizan orb al lui Ion Ghica, d. Câmpineanu, făcea în contra Domnitorului o opoziție care era de poveste în lume. Într-o ședință oficială a Camerei d-sa lua drept temă o scrisoare publicată în „Gazeta generală din Augsburg“ la 27 ianuarie 1871 și atribuită direct principelui Carol, din care se vedeau intenții de abdicare și declară categoric că principele poate să abdice în adevăr, căci între el și țară e un abis care nu se va umplea nicicând.

Dar abia căzu, la 1876, ministeriul conservator, abia veni la cârmă I. Brătianu cu partidul radical liberal și iată că d. Câmpineanu fu distins în toate chipurile ca un copil favorit al partidului. A fost pururea ministru, ba de justiție, ba de externe, ba de finanțe, iar în curgerea anului 1880 i se dete poziția cea mai preferabilă din toate, numindu-se guvernor general al Băncii Naționale, acum înființată.

În anul 1875, când opoziția radicală era mai pornită în contra ministerului Catargiu și se unea cu fățiși agitatori antidinastici, a apărut o broșură (datată 6 august 1875), sub pseudonimul Iordache Vulpescu și având de autor un advocat mofluz din Iași. E destul să cităm titlul acestui pasquil: „Spionul prusian, sau principele Carol de Hohenzollern, Domnitorul României“. Cu venirea radicalilor la putere, sub Brătianu la 1876, și acest domn a fost favorizat în mod escepțional, a fost candidat al guvernului la alegerile de deputați și, în timpul războiului ruso-român, a fost comisar civil al României pe lângă oștirile rusești, o poziție oficială ostensibil distinsă.

În iulie, anul 1876, ministeriul Brătianu, care avea să execute Tratatul de Berlin cu pierderea Basarabiei și cu silita soluțiune constituțională a cestiunii izraelite, se clătina. După ce-și dăduse demisia, ministeriul s-a modificat în parte după culisele Camerii; maiorul de odinioară Lecca, înaintat între acestea la general, a fost numit în mod semnificativ ministru de război, cu toată îndoita călcare de jurământ la răsturnarea principelui Cuza.

În anul 1875, în timpul aprigei opoziții contra ministeriului Catargiu, se distinse în genul presei celei rele un domn oarecare, anume Orășanu. În România există absolută libertate de presă, deci se-nțelege și multe excese desfrânate, de cari n-am avea a ne mira îndealtmintrelea. Acest domn Orășanu, un măscărici comun, publică mai multe lucruri direct în contra principelui Carol și a principesei Elisabeta. Astfel de ex. apăru în foaia sa umoristică „Ghimpele“, în numărul de la 9 noiemvrie 1875, o ilustrație care întrecea orice margine de batjocură necalificabilă contra familiei domnești, lucru ce nu-l putem povesti. În aceeași foaie d. Orășanu publică o poezie asupra unui câne hârâitor, românește, c-o expresie trivială, „șarlă“, aluzie evidentă la numele francez al principelui, Charles; în acea poezie i se dă cânelui sfatul să treacă granița cu coada-ntre picioare. Și celelalte publicații ale acestui domn sunt de același soi. Trebuie să cerem scuze cititorilor „Gazetei generale“ că pomenim asemenea lucruri, dar citarea lor va fi numaidecât motivată prin următoarea indicație: după retragerea lui Catargiu, acest d. Orășanu a fost propus de ministerul Brătianu să fie decorat și-ntr-adevăr numele său strălucește în „Monitorul oficial“ cu medalia Bene-Merenti pentru meritele sale literare.

Între ofițerii cari, la 1866, au luat parte la conjurațiunea contra lui Vodă Cuza, conjurațiune pentru soldați în orice caz criminală, se afla și un d. căpitan Alexandru Candiano-Popescu. Cariera ulterioară a acestui domn s-a distins în aceeași direcție. Cunoscut ca partizan necondiționat al radicalilor, făcu în august 1870 o mișcare de răscoală în orașul Ploiești și proclamă detronarea principelui Carol și introducerea republicei; aceasta în timpul bătăliei de la Worth, de la care dumnealor așteptaseră victoria Franței și nimicirea Germaniei, pe care-ncercau s-o sconteze. Acest curios erou a fost asemenea distins de către ministeriul Brătianu; de la 1876 încoace avansă la rangul de locotenent-colonel și acum, 2 (14) noiemvrie 1880, stă în „Monitor“ că e numit adiutant personal al Domnului în locul unui colonel mai vechi și credincios, care, ce-i dreptul, nu s-a ocupat nicicând cu politica.

Față cu toate faptele acestea, cari nu sunt izolate și pe lângă cari se pot cita multe altele încă din administrația ministerului actual, avem dreptul să întrebăm: iar vor radicalii să-l împingă pe Domn încet-încet la abdicare, ca acum zece ani, sau lucrurile acestea se-ntâmplă cu liberul consentiment al principelui, pe baza unei politici interne urmate cu consecuență? Înțelesul acestei politice ar fi atunci de-a apropia de Curte elementele dușmane dinastiei și de-a le împăca astfel prin mărinimoase favori încât ele să nu mai constituie pe viitor un pericol pentru monarhie.

Poate că această politică are vederi largi și e prudentă. Poate că exministrului Lecca îi va veni mai greu să-și trădeze principele decum îi fusese odinioară maiorului Lecca; poate că excomisarul civil se va sfi de a vorbi de „spionul prusian“ așa precum o făcuse odinioară acela ce nu era, decât advocat la Iași; poate că d. Orășanu, decorat cu Bene-Merenti, va găsi că, în calitate de satiric, n-avea dreptate când făcea poezii asupra cânelui șarlă; poate că d. Câmpineanu va fi descoperit că abisul dintre România și principele Carol s-a împlut cu totul cu diferitele portofolii de ministru de cari d-sa a avut parte și în fine se poate ca d-lui locotenent-colonel Candiano-Popescu, acum adiutant personal al principelui domnitor, să-i fie groază astăzi de republica căpitanului Candiano-Popescu.

Poate da; dar poate nu. Poate că aceștia sunt oameni cari au dovedit deja prin fapte că pot trece peste considerații cu totul altele decât cele de cuviință și gratitudine și poate că generația tânără de români, care crește văzând astfel de exemple de încurajare pentru asemenea fapte, e un teren cam înfoiat pentru rădăcinile arborului genealogic al principelui domnitor de Hohenzollern în România.

❦