[19 septembrie 1880]

Ni se anunță din Viena că un redactor al ziarului „Die Presse“, numită în genere „Alte Presse“, „Presa veche“, spre deosebire de „Noua presă liberă“, a întrevăzut pe marele nostru om de stat, d. Vasile Boerescu, și că, cu ocazia aceasta, escelența sa d. baron a găsit cu cale a se esprima în privința cestiunii dunărene în chipul următor:

Regret că această chestiune, prin via discuție a ziarelor, a dobândit însămnătatea unei cestiuni politice, în loc de-a rămânea pe terenul curat economic. Opozițiunea în România a luat cestiunea Dunării pentru a răsturna cabinetul actual și a împiedica orice înțelegere între România și Austria. Opozițiunea nu va reuși dacă guvernele interesate își vor păstra sângele rece și spiritul de dreptate. România recunoaște marile interese ce Austria are la Dunăre, dar refuză orice soluțiune care ar compromite interesele sale economice sau ar impieta asupra suveranității sale de stat independent. Interesele amânduror țărilor sunt de natură de-a putea fi ocrotite deodată, și chiar în unele puncte aceste interese sunt identice. Deci d. Boerescu e convins că se va ajunge la o regulare satisfăcătoare cu atât mai mult cu cât interesele naturale ale Austriei și ale României cer ca amândouă statele să întreție relațiuni, amicale.

Darul de-a spune mult în cuvinte puține d. Boerescu nu-l are, și, în orice caz, reporterul ziarului „Presse“ a fost în poziția tragică a lui Faust când, aruncând deoparte folianții roși de molii ai filozofilor și teologilor, zicea c-un spirit de adâncă descurajare:

Bin nun so klug als wie zuvor, sau românește:

Sunt atâta de cuminte,

Cum am fost și mai nainte.

Cumcă interesele Austriei și ale României sunt armonizabile — cine se-ndoiește de aceasta? Cestiunea cea mare nu este, nici poate fi aceasta. Cari sunt condițiile unei asemenea armonizabilități, aceasta e cestiunea de căpetenie și numai acela care va avea destula putere ca să surprinză nervul cestiunii, acela va afla mijlocul de-a înlătura pentru de-a pururea orice neînțelegere dintre opinia publică română și monarhia habsburgică.

Să vorbim așadar verde. E cu putință, în adevăr, ca, prin nenorocitele frecări de partide din România, Austria să câștige și în cestiunea dunăreană.

Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existența zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanțe sau de căderea unui partid nu mai poate fi vorbă de neatârnarea politică a diferitelor grupuri cari-și dispută puterea statului. În treacăt vorbind, partidul conservator fu unul din acelea care nu are nici un interes propriu de-a veni la putere, căci el n-are obiceiul nici de-a schimba în patru ani de treizeci și șese de ori Consiliul de Miniștri, nici de-a vota pensii reversibile, nici de-a răscumpăra drumuri de fier, nici de-a crea directorate de bancă pentru parveniți. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere ar precumpăni, o spunem cu părere de rău că orice politică națională încetează și că lupta egală în țară și Parlament n-ar mai fi decât manipulul unor ambiții personale, al unor apetituri pe cât de nesățioase pe atât de vrednice de condamnat. Dar dacă Austria ar câștiga pe cât nu se cuvine, ar avea d. Boerescu dreptul să zică că a aflat nervul cestiunii și că ne-a convins că cheia armonizării intereselor austriace cu cele române a aflat-o dumnealui? Deie-ni-se voie a ne îndoi despre aceasta.

De o sută și mai bine de ani noi românii peste tot luptăm ca să cucerim peste un colț* al modului nostru de-a fi, pentru limba și naționalitatea noastră, un loc la soare, cât de modest, cât de mic, însă totuși un paladiu neatins de certurile și rivalitățile politice. Ei bine, acest loc la soare ni se refuză, oriunde ne-am afla în afară de România liberă. Astfel vedem că românilor din Ardeal, din Țara ungurească, din Bucovina, ba li se impun așa-numitele limbi ale statului, ca și când un stat a cărui rațiune de-a fi sunt tocmai naționalitățile ar putea să aibă limbi privilegiate ale statului, ba sub coroana Sf. Ștefan li se refuză până și teatrul în limba națională, până și colorile naționalității lor, încât vom ajunge a vedea că și în biserică ori în familie se impune uzul unei limbi oficiale. Va să zică nici libertatea conștiinței și a formei ei celei mai intime, a limbei, nu mai e permisă românilor din Austro-Ungaria. Și aceasta nu pentru c-ar fi răi cetățeni; din contra, ei își plătesc regulat birurile, ei își iubesc dinastia lor moșneană, ei își varsă sângele pentru unitatea și gloria monarhiei, ei sunt leali și supuși— dar sunt români. A mai dat Dumnezeu să fie cam mulți la număr, să fie harnici, strângători, mulțumiți cu puțin și relativ necorupți și să țină c-o copilărească iubire la cele moștenite din vechi întru ale obiceielor, a limbei, a bisericei. Iată o vină ce nu li se poate ierta. Ei trebuie să devie ceea ce nu pot, prin natura lor moștenită, ici maghiari, colo germani. Degeaba am căuta să probăm istoricește că lipsesc o mie de lucruri cari să facă cu putință o asemenea asimilare. Ea atârnă de numărul cu totul covârșitor al stăpânitorilor, de blândeța cu care știu să cucerească, prin formele civilizației lor, inteligența rasei supuse asimilării, de convingere intimă a acesteia despre inferioritatea ei ca rasă, de lipsa ei de tradiții, de bătrânețea sau tinerețea ei ca societate — toate acestea nu vor ajuta nimic. Germanizare sau maghiarizare: iată parola!

Ei bine, ultrajul zilnic care s-aduce dincolo de graniță bunurilor morale ale naționalității noastre, limbei și rasei noastre, va fi o cauză statornică de răceală între poporul românesc de aici și între monarhia vecină. Nu tăgăduim că necesități politice pot face să înclinăm spre Austria, dar necesități, nu simpatii. Simpatiile românilor din petecul liber al pământului lor nu se pot câștiga decât prin respectul pentru naționalitatea lor, astfel cum se prezintă ca limbă, ca tradiție religioasă, ca datină și obicei,***

[… Text corupt.]

Dacă acest singur punct ar fi câștigat n-am vedea într-adevăr nici o greutate în punerile la cale de natură economică. Când am ști că limba și naționalitatea noastră se bucură în Austria de aceleași favori de cari se bucură polonii, croații, cehii chiar, austriacul n-ar mai trece în ochii noștri de străin, de orice origină ar fi el, n-ar mai fi privit ca vrăjmaș al naționalității noastre.

Dar așa — ce scăpare ni se arată din vro parte a vecinătății? De mergi cu Rusia — rău, de mergi cu Austria — tot rău, încât tocmai presiunea aceasta din două laturi, această ultrajare zilnică a ființei noastre naționale a lipsit pe unii de orice credință în viitorul naționalității românești, de orice avânt, iar pe de alta a dat în mâna patrioților lucrativi o armă pururea puternică, arma antipatiei contra Austriei, ori de câte ori ea-și urmărește planurile ei seculare în Orient.

Oricine-și aduce aminte de stilul „Românului“ de pe când era în opoziție. „România sângerândă aruncată la picioarele contelui Andrassy“ a devenit o frază stereotipă. Și astăzi chiar orice ziar ar întreprinde o campanie contra Austriei devine popular.

Să nu ni se zică că fanatismul național, că panglicăria naționalităților — Nationalitätenschwindel, cum zic germanii — are în toate țările succes. Poporul nostru este foarte puțin accesibil unor asemenea lucruri. Ceea ce-l supără este ultrajul făcut bunei dreptăți, celei mai elementare libertăți a conștiinței. Toate popoarele de pe lume au câte ceva sfânt și neatingibil. La unul e legea, la altul conștiința națională, la al treilea alte bunuri morale, și în acest reziduu ultim al caracterului său stăpânirea politică a unei alte nații cată să-și aibă marginea. Nici o comprimare nu se poate face în infinit, oricât de elastic ar fi un corp; nici o comprimare nu se poate urma în infinit nici asupra conștiinței unui popor.

Iată dar nervul cestiunii.

E ciudat însă de-a vedea pe un ministru al României vorbind de-o opoziție din țara sa care voiește să împiedece orice înțelegere între România și Austria. Cu alte cuvinte, numai d-sa cu onorabila asociație sunt a se recomanda ca potriviți pentru a merge cu totul în apele Austriei. Asigurarea aceasta e o laudă pentru opoziție și o injurie adusă guvernului, căci, pentru ca opoziția să voiască a împiedeca orice înțelegere, aceasta trebuie să fie, din punctul de vedere al țării, cu neputință, esceptând cazul când opoziția ar fi nepatriotică. Dar această acuzare d. Boerescu nu va îndrăzni a o face, de vreme ce d-sa e capul acelui grup politic a cărui profesie de credință începe cu fraza: „Toate partidele vor binele țării, toate sunt patriotice, și deosebirea e numai în maniera de-a vedea, cu care noi ne împăcăm lesne, fiind albi cu albii, roși cu roșii“.

Noi consiliem pe d. Boerescu ca, în loc de-a-și denunța țara, care aproape toată e-n opoziție, să zică la Viena următorul lucru: „Înclinări politice dictate de interese momentane România va mai avea pentru Austria; dar aceasta ar trebui să-și câștige pe deapururea simpatiile românilor, și acestea se câștigă lesne, făcând dreptate la ea acasă. Astfel ar rumpe pentru totdeuna o armă atât de regretabilă, de care pot uza cu ușurință nu numai diferiții opozanți după vremuri din România, ci și… alți rivali mai puternici ai influenței austriace din Orient“.

❦