[20 septembrie 1880]

Cu privire la memoriul anonim asupra cestiunii dunărene și la observările ce s-au făcut asupră-i de ziarele străine citim în „Le Nord“ următorul articol:

Am menționat „memoriul“ asupra cestiunii Dunării, care a dat presei române ocazia de-a protesta energic în contra pretențiilor înaintate de Austria. Autorul acestei lucrări se silește a demonstra că aceste pretenții sînt condamnate prin Tractatul de la Berlin și că ele nu se pot realiza decît compromițîndu-se grav libertatea navigațiunii pe Dunărea de Jos în folosul unui fel de monopol austro-ungar în mai multe rînduri am examinat noi înșine situația legală consacrată prin diferitele tractate cari regulează materia aceasta, Tractatul de la 1856, Convenția din 1871, opera Congresului de la 1878, și am constatat că un singur principiu domină toate dispozițiunile luate de Europa în cestiunea aceasta, și anume dreptul egal pentru toate puterile de-a controla executarea reglementelor ce se vor face pentru mănținerea liberei navigațiuni. De la acest principiu s-a abătut cabinetul austro-ungar revendicînd o poziție privilegiată pe partea rîului dintre Porțile de Fier și Galați. Această revendicare — zicea ieri încă „Pesther-Lloyd“ — purcede din sentimentul pe care-l are guvernul austriac despre datoriile esențiale ce i le impune grija de-a veghea la existența monarhiei.

După foaia germano-maghiară este deci o necesitate absolută, o condiție de existență pentru Austria de-a poseda drepturi escepționale pe Dunărea de Jos. Dar de ce atunci la Congresul din Berlin, unde imperiul Habsburgilor era reprezentat prin trei oameni distinși, contele Andrassy, contele Karolyi și baronul de Haymerle, nici unul dintre cei trei plenipotențiari n-a susținut această pretinsă necesitate? Am reamintit deja că propunerile făcute în Congres de către baronul Haymerle nu aveau nici o legătură cu cele ivite de atunci încoace. Pe atuncea Austria admitea cu desăvîrșire ca dreptul de supraveghere să fie exercitat de către toate puterile sub același titlu, exercițiul acestui drept avînd a se încredința unui delegat al Comisiei Europene a Dunării. Nici că se poate găsi un mai bun argument pentru a dovedi exagerațiunea pretențiilor actuale ale diplomației austriace decît constatarea simplă a atitudinii pe care a observa-o ea în cel din urmă congres.

Aceste revendicări au trebuit să producă în România o emoțiune cu atît mai vie cu cît țara e mai interesată la libera navigație a Dunării; emoțiunea a crescut încă cînd s-a văzut că ziare din Viena declarau fără preget că Dunărea e un fluviu austriac și că ajungeau pînă a pretinde că Austria are dreptul întemeiat și legitim de-a acapara libertatea Dunării de Jos în folosul traficului ei și de-a cîștiga o influență în adevăr dictatorială asupra navigației fluviului. „Austro-Ungaria — zice în privința aceasta memoriul pe care-l aveam înaintea ochilor — pare a urmări de mult scopul acesta. La 1857 ea a redijat în adevăr un proiect de reglement (7 noiembre) care s-a iscălit la Viena de cătră patru puteri, dar s-a respins la Paris, la 1858, de cătră puterile unite în conferență. Astăzi nu sîntem decît în fața unei tentative nouă de înviere a proiectului zădărnicit acum, douăzeci și doi de ani. Dacă ea ar izbuti a îngreuia vaselor altor națiuni accesul Dunării de Jos, dacă le-ar putea face navigarea mai puțin comodă, supunîndu-le unor piedeci ce-ar atîrna de bunul ei plac, ea ar micșora frecuența vaselor din Occident în apele României și a celorlalți țărmureni. Puțin cîte puțin ea ar sili România îndeosebi de-a-și face esportul productelor agricole pe liniile drumurilor de fier din Austria și Ungaria; ea ar împiedica, prin scumpire, importul în Principate al productelor manufacturale ale Occidentului și ar asigura astfel o consumare răspîndită productelor industriei proprie. Curînd ar cîștiga deci, cu chipul acesta, monopolul absolut pe Dunărea de Jos, pe care astăzi nu-l exercită încă. Acesta nu este însă deloc scopul ce și l-au propus puterile cînd au proclamat libertatea și neutralitatea fluviului.

De-or fi întemeiate propunerile acestea asupra scopurilor Austriei sau de n-or fi, un lucru e incontestabil, că nimic din Tractatul de la Berlin nu justifică proiectul creării unei comisii de supravegheare în care Austria să exercite un rol precumpănitor, proiect care a dat loc la polemica de care ne ocupăm.

Art. 55 al Tractatului — observă cu mult drept cuvînt memoriul român — n-a prevăzut instituirea unei comisii de felul acesta. Unde a aflat Austria acest principiu? Art. 55 zice simplu că se va elabora un regulament de navigație, de poliție și de supravegheare. Dar el nu ia Comisiei Europene dreptul de-a exercita direct această supravegheare. E dar just de-a atribui unei singure puteri semnatare un drept ce și l-au rezervat toate puterile? Art. 55 nu zice nimic nici despre executarea acestui regulament; deci executarea nu poate fi încredințată, conform uzului general stabilit în asemenea materii, decît statelor țărmurene, pe cînd Comisia Europeană va păstra dreptul de-a veghea ca executarea să fie leală și în conformitate cu reglementul adoptat. Memoriul propune dar de-a se rezolva cestiunea pe următoarele baze: 1. Reglementele de navigație, de poliție și de supravegheare cată să fie elaborate și votate de către Comisia Europeană, cu Serbia, România și Bulgaria; 2. Executarea acestor reglemente va fi încredințată fiecăruia din statele țărmurene întru cît îl privesc; 3. Comisia internațională din Galați va supraveghea această executare în conformitate cu reglementele.

Nu se poate tăgădui că această soluție n-ar fi răspunzînd cu mult mai exact decît proiectul austriac nu numai articolului 55 al Tractatului din Berlin, dar și tuturor hotărîrilor internaționale cîte s-au luat, de la 1856 încoace, în privirea navigației Dunării.

Ziarul „Le Parlement“ recunoaște că plîngerile ridicate prin memorandul român în contra propunerilor austro-ungare sînt întemeiate; socoate însă că combinația sugerată în acea scriere nu ține îndestul seamă de interesele economice ale Austro-Ungariei, căci — zice ziarul — cine-i cuminte nu poate cere de la cabinetul din Viena de-a se dezinteresa într-un mod absolut de tot dreptul de control asupra navigației Dunării de din josul Porților de Fier. „Le Parlement“ pierde din vedere că acest drept de control Austria îl va exercita ca membră în Comisia Europeană, căreia-i va fi rezervat controlul suprem asupra executării reglementelor. Îndealmintrelea nu putem repeta îndestul că acest sistem e chiar acela pe care plenipotențiarii austro-ungari înșiși l-au pus înainte în Congresul de la Berlin, ceea ce dovedește că el apără îndeajuns interesele Austro-Ungariei.

❦