[31 iulie 1880]

Dacă în timpul guvernului conservatorilor s-ar fi întâmplat a zecea parte din câte se întâmplă astăzi sub guvernul roșu era un țipăt pe patrioți de n-ar fi fost omul în stare să-și auză glasul propriu.

Un ochi deprins cu cercetări istorice, căutând a pătrunde înțelesul acțiunilor d-lui Brătianu, va vedea că avem a face cu un om foarte deșert, care nu știe niciodată a cântări pierderile țării cu foloasele problematice ce ea le câștigă din înclinările sale politice.

Să luăm lucrul de la început.

Sub prima domnie a partidului roșu d. Brătianu era cu totul în apele Rusiei. Planul de-a cuceri Ardealul era visul aievea al tuturor Pătărlăgenilor, un vis pretextat de patrioți pentru a face colecte pentru arme a căror socoteli nu le știe decât unul Dumnezeu. Între noi vorbind, planul era o îndoită stângăcie: întâi, pentru că Ardealul e o cetate firească, lesne de apărat de oricine e-nlăuntru, al doilea, pentru că veleitățile radicale aveau să îngreuieze peste măsură poziția politică a conaționalilor noștri de peste Carpați. Urmarea imediată a veleităților radicale a fost uniunea silită a Ardealului cu Țara Ungurească și strivirea politică a românilor de acolo sub supremația, pre cât de copilărească pre atât de ruinătoare, a fraților maghiari. Tot ce românii câștigaseră, cu sudoarea frunții lor, c-o muncă continuă și ca credincioși supuși ai Casei de Austria de la Iosif II începând și până sub absolutismul lui Francisc Iosif, era și este pus în cestiune în urma acelor veleități manifestate pe atunci de partidul roșu. Marele Cavour al României uitase, se vede, că ideile cele mari nici nu se coc peste noapte, nici nu se abat din rădăcina lor. Ideea uniunii românilor sub un singur sceptru e, precum am relevat-o și altă dată, o veche idee austriacă, concepută în ultimii ani ai domniilor noastre naționale, imediat înaintea venirei fanarioților. Așadar numai din această rădăcină ea ar fi putut crește și realizarea ei deplină ar fi fost într-adevăr o Daco-Românie, însă, sau sub o secundogenitură austriacă, sau c-o poziție autonomă înlăuntrul monarhiei. Din momentul în care mâni de copil au crezut a o putea transplanta la intrarea Cișmegiului, în Strada Rosetti, s-a compromis tot ce o jumătate a naționalității noastre câștigase prin o continuă muncă, iar în sferele dominante din Viena s-a operat o deplină schimbare de front față cu toți românii. Abia acum în urmă s-a mai îmblânzit soarta în Bucovina, mai mult din cauze de oportunitate, dar s-au înăsprit în Ardeal, unde asemenea cauze nu există.

Așadar acestei iluzii a sacrificat atunci d. Brătianu țara sa. O rețea de drum de fier începând la Roman și sfârșind la Vârciorova avea să creeze mijlocul de transport pentru eventualii aliați. Pentru aceasta o datorie publică de un sfert de miliard, contractată cu copilărească ușurință, pe spatele unui biet popor agricol, i s-a părut jucărie.

În urma esperiențelor făcute cu Basarabia, d. Brătianu a crezut de cuviință a-și schimba cu totul planul și a lua drept famulus al esperimentelor sale politice pe d. V. Boerescu.

După cât aflăm, reprezentantul român din Comisia Dunăreană a fost revocat pentru că s-a opus unor pretențiuni ale statului vecin, care voiește să aibă prezidenția și majoritatea în acea comisie. Aceasta se zice c-ar fi cauza trecerii d-lui baron de Calice pe la Sinaia, apoi a demisiei d-lui Bălăceanu și a plecării M. Sale la Ischl. E natural, se înțelege, ca împărăția vecină să aibă cel mai viu interes de-a domina situațiunea pe Dunărea de Jos, dar se vede că aceasta se face prea în detrimentul nostru. De acolo deplina uluială a guvernanților, cari se bat acum fără putere în mânile vigurosului lor protector.

Tot în acest sistem de idei intră politica dobrogeană a guvernului nostru. În loc de-a lăsa acel unghi nenorocit de pământ, care de veacuri e fatalmente predestinat de-a fi cutreierat de tot soiul de neamuri și care n-a înflorit decât sub aspra împărăție a romanilor și de atunci încoace niciodată, în loc de a-l lăsa să fie păscut în liniște de oile mocănești și brăzdat pe ici pe colo de plugul vrunui gospodar, se fierb planuri de colonizare, se proiectează două linii de drum de fier spre Dobrogea, apoi un pod peste Dunăre ș.a.m.d. Nu e într-adevăr destul de mare datoria publică a României: mai trebuie adaosă cu câteva zeci de milioane!

Dar ceea ce se observă asupra tuturor ca fenomen de căpetenie e inundarea necontenită a țării cu străini. România nu va mai fi peste curând decât o colonie germano-austriacă. Suntem mai departe decât oricând de-a ne părea rău de câștigul onorabil și de munca onorabilă a elementelor germane ale acestei imigrațiuni. Pe cât urâm spiritul de neagră speculă, de câștig fără muncă al evreilor, pe atât respectăm spiritul de câștig prin muncă al germanilor. Dar respectul nostru nu poate merge până acolo încât să voim a recunoaște aspirațiuni politice și naționale. Singura rațiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naționalitatea lui românească. Aut sit ut est, aut non sit. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui.

Există asemenea aspirațiuni politice și naționale?

Nu suntem încă în stare de-a ști dacă ele sunt numai factice sau au vro rădăcină mai solidă; dar o probă că, factice ori nu, au oarecare existență, este aparițiunea unui ziar cotidian german în București.

Programul acestei foi, îndealmintrelea bine și moderat scrisă, este caracteristic.

În toate cestiunile de politică internă foaia va sta alături cu patrioții aceia cari, liberi de considerațiuni strâmte de partid, se silesc a vindeca România de durerile cauzate prin ranele datorite vitregiei secolelor trecute, urmărind cu nestrămutare țintele sociale și politice ale unui liberalism prudent. „Bukarester Tagblatt“ va combate fără nici o considerație tentativele directe ale reacțiunii și c-o implacabilă asprime superficialitatea periculoasă.

Nu politica stearpă a maniei măririi, care aleargă după planuri nerealizabile, ci mănținerea și consolidarea unității de stat și a independenței României contra inamicilor esterni și interni etc. etc., acestea sunt țintele foii, pentru realizarea cărora apelează la sprijinul tuturor amicilor patriei, fără deosibire de naționalitate și de confesie.

Amici ai patriei, fără deosebire de naționalitate!

Înainte de toate am dori să știm ce le pasă acestor amici ai patriei fără deosebire de naționalitate de politica esternă sau internă, de reacțiune sau liberalism înlăuntrul societății române? Noi contestăm nu numai existența, ci chiar posibilitatea existenței unor amici ai patriei cari n-ar fi români. Nici trăim, nici voim să trăim într-un stat poliglot, unde așa-numita „patrie“ e deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune, și iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității.

Revista începe astfel:

Istoriograful L. Hausser, care a murit prea curând pentru știință, a numit neîncrederea unui popor față cu cei ce aparțin altor națiuni un rezultat al conștiinței slăbiciunii proprie.

Istoriograful de mai sus pare într-adevăr a fi murit prea curând, însă nu atât pentru știință cât pentru sine însuși. Poate că ar fi ajuns a se convinge de contrariul tezei sale. Cu cât popoarele au o conștiință mai puternică de individualitatea lor, cu cât sunt în floarea tinereții și a vârtoșiei, cu atâta sunt mai neîngăduitoare. Când Roma era în culmea puterii ei interne, în vremea Republicei, străinii erau opriți de la comerț, de la orice întrunire, de la orice schimb, erau opriți de-a purta toga, izolați în o parte a orașului, uzurparea de drepturi civile și politice era pedepsită grav, iar principiul era:Adversus hostem aeterna auctoritas esto. Hostis se numea însă orice străin. N-avem nevoie a spune că exemplul e ales după plac și că legislațiunile Franței, Germaniei, Angliei, c-un cuvânt a tuturor țărilor, ne prezintă sute de exemple analoage. Numai România ne-a prezentat, sub guvernul d-lui Brătianu, exemplul, hidos în istorie, ca oameni cari denunțau și trădau patria lor în străinătate și cari cereau intervenție armată chiar în țară să fie răsplătiți cu drepturi cetățenești. Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putință ca valeți slugarnici ai străinătății să fie miniștri, deputați, oameni mari! …

❦