[1 februarie 1880]

Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vieții, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoință, a dat omului râsul, cu toată scara, de la zâmbetul ironic pâna la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înțelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în niște oglinzi rele, totul se reflectă strâmb și în proporții pocite, făcându-și complimente unul altuia și numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista și de a despera de viitorul omenirii dacă n-ai ști că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărțămintele geniilor contimporani, peste balamuc și pușcărie, va crește iarbă și că în amintirea generației viitoare toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din fața unei ape stătătoare.

Garanția învingerii adevărului și binelui în lumea aceasta este moartea. Dacă moartea nu s-ar îndura să ne scape de o generație în disselecțiune, care produce atâția Mihălești, Fundești, Pătărlăgeni, Costinești, dacă moartea n-ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală și stupidă a omenirii, niciodată națiile n-ar fi putut strânge acel capital de adevăruri care înnobilează aspra lor luptă pentru existență.

E o fericire pentru noi că, prostia și perversitatea fiind nemuritoare, cel puțin proștii și perverșii in concreto sunt muritori.

De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei priveliști.

La aceste considerațiuni, pe jumătate melancolice, pe jumătate vesele, ne-au condus numărul „Românului“ de la 30 ianuarie, în care găsim următoarea frază la adresa roșilor mai tineri.

„Sunteți tineri, aveți prin urmare puterea de-a lucra“;

„Sunteți învățați, aveți deci inteligența și capacitatea de-a corespunde la însărcinarea ce vi s-a dat de națiune“.

Tinerețea e într-adevăr un defect incurabil, mai cu seamă al inteligențelor roșii, căci o organografie a radicalilor nu ne-ar arăta în cele mai multe capete ale lor decât numai începuturile embrionare a ceea ce se numește creier, însă o dezvoltare ipertrofiată a acelor părți ale capului cari corespund cu șiretlicul și în fine o lipsă totală a simțului de distingere între lucruri proprie și lucruri ale altuia.

Dar învățații roșii? Asta e ceva cu totul nou. Carada, Pundescu, Costinescu figurând ca învățați sunt în stare a face să zâmbească și pe omul cel mai deprins cu curiozitățile lumii.

Căci într-adevăr e curios ca niște bieți oameni cari abuzează în mod periculos sănătății lor de surogatul pe care natura răutăcioasă le-au dat în loc de creieri, surogat abia suficient pentru a distinge un om de un car cu lemne, incapabil însă de-a înțelege semnificațiunea vorbelor chiar, ceea ce ni se dovedește atât de des prin articolele de fond ale foilor liberale, să mai fie espuși la primejdia de a fi numiți învățați!

Între roșii abia se află câțiva cari pot fi taxați cu epitetul biblic de „ființe cuvântătoare“, abia câteva escepții cari, printr-un defect nedescoperit încă al conformațiunii craniului, sunt ceva mai inteligenți, deși roșii. Încolo chiar elementelor liberale inteligente li e rușine de-a fi confundate în acea masă de hidos întunerec, în acea grămădire de perversitate catilinară și de adâncă, uimitoare nerozie.

Guvernul însuși face foarte bine că nu întrebuințează asemenea oameni decât la funcțiunea machinală a votului; ar fi vai de țară dacă ar mai și discuta. Astfel cum ies proiectele de lege din pana șefilor de biurou ai ministeriilor sunt lucruri mai mult ori mai puțin indigeste, dar nici au pretenția de-a fi altceva decât lucrări făcute de silă, menite de a nu fi nici înțelese, nici ascultate de poporul românesc. Dar închipuiască-și cineva că pe aceste canevale de copist s-ar mai broda discursuri roșii și lucrul ar deveni o adevărată spaimă. De aceea repede se fac, repede se votează proiectele de legi, adesea mai mult într-o singură zi și obiceiul existenții, destul de trist prin el însuși, e cel puțin scutit de platitudinile machinelor votătoare.

De aceea „Românul“, sau cel puțin finul d. C.A. Rosetti, în loc de a-i consilia pe tinerii și învățații lui amici la vorba sau — ferească Dumnezeu — la lucru, ar face mai bine, a le reaminti singura lucrare de care inteligențe roșii sunt capabile: votarea, votarea fără scrupul, fără considerente, fără frază.

❦