[1 mai 1880]

În numărul său de ieri „Românul“ ne face grave imputări, cari, la dreptul vorbind, cu toată gravitatea lor, n-au asupră-ne alt efect decât acela de-a ne dispune spre veselie. Iată ce zice:

Organele reacțiunii, unite acum cu ziarele grupurilor, vorbesc mereu de bugete grase, de funcțiuni grase.

Nu mai vorbim despre lealitatea și moralitatea unei asemenea sisteme de combatere. Fiecare luptă cu armele ce sînt mai potrivite cu caracterul său, cu educațiunea sa, cu scopul ce urmărește. Vom vorbi însă despre valoarea, despre puterea materială a acestei sisteme de acuzare.

Funcțiuni grase!

Dacă protivnicii noștri acuză pe cei din partita națională și liberală că umblă după funcțiuni grase, să binevoiască să spuie anume cari sînt la noi în țară acele funcțiuni?

Toți știu, cu bugetul în mînă că, de la ministru pînă la registratore, de la general pînă la suplocotenente plata ce se dă este atît de mică încît un om cu familie nu are cu ce trăi.

Teza „Românului“ despre micimea și nesuficiența lefilor e întrucâtva justificată. Într-adevăr, prin creșterea în străinătate, tinerimea noastră a contractat trebuințe pe cari n-ar fi cătat să le aibă nicicând dacă considerăm sărăcia țării și nevoile ei de tot felul. E un rău nemăsurat de mare acesta, cu atât mai mare cu cât e ireparabil, cu cât trebuințe contractate nu pot fi restrânse cu lesniciune la oameni formați deja pe deplin. Încolo, lefile ce se plătesc la noi sunt tot atât de mari ca în Austria și Germania bunăoară, ba putem zice că-n tot continentul european, esceptând Rusia și Turcia, deși, în raport cu trebuințele prea de timpuriu și prea cu deridicata contractate, nu tăgăduim că ele sunt mici.

Funcțiunile una câte una și fiecare îndeosebi, mai cu seamă cele ale statului, nu sunt splendid retribuite.

Dar nici nu e vorba de ele una câte una, ci de posturi create în afară de bugetul rigid al statului, de diurne, însărcinări și în fine de cumul.

Astfel de pildă e primarul unui oraș mare („Românul“ știe de cine e vorba) care, pe lângă pensia de ministru, are leafa de primar și doi galbeni pe zi ca deputat, și… sesiunea a fost lungă.

E un deputat al Brăilei care, ca avocat al comunei, ia 8000 franci pe an, ca șef al gardei civice câteva sute pe lună, ca deputat doi galbeni pe zi și altele. E alt deputat, de la Buzău, care e advocat al statului, membru salariat al comitetului permanent și mandatar al națiunii. E un deputat din București, șef al gardei și pensionar al statului. Nu mai pomenim de diurnele luate de acei învățați și specialiști domni întru ale construcției și tehnologiei căilor ferate, d-nii Carada și Costinescu, care asemenea aveau diurne de mii de franci ș.a.m.d.

Fiecare membru al partitei liberale-naționale are 4-5 însărcinări publice salariate.

Vom vedea însă că, cu chipul cumulului a multe însărcinări publice, plătite toate din punga contribuabililor, acești iluștri domni știu să câștige, cu învățătura a patru clase primare, cu meșteșugul de-a nu ști scrie și citi, o mie-două de franci pe lună.

Apoi … deie-ni-se voie, sunt grase funcțiunile acestea.

Dar mai iată un caz foarte recent și de-o uimitoare claritate pentru a ilustra grăsimea funcțiunilor patriotico-democratice.

Administrația drumurilor de fier, ce era în mâna fostei companii de acționari, a trecut în fine în mâinile statului.

În capul administrației aflăm că s-au pus trei directori: un magistrat, consilier la Curtea de Casație; un advocat, fost ministru de justiție, și un ofițer din statul major, fiecare din acești onorabili domni cu câte 3000, zi trei mii, franci pe lună, ceea ce face 36.000 franci pe an pentru fiecare.

N-o afirmăm pozitiv, dar ni se dă ca pozitiv.

Cititorul să ție însă bine minte că nici unul, absolut nici unul dintre acești trei domni nu e special întru ale drumului de fier, ci cel mult niște amabili diletanți.

Am înțelege ca un om special în materie, care ar fi construit el însuși linii de drum de fier de ex. și care, prin știință și o vastă esperiență, ar fi o autoritate, să fie plătit escepțional cu 30-40.000 de franci pe an. Dar trei directori, dintre cari nici unul nu e competent în materie și nu au nici un fel de antecedente în această specialitate … iată ce nu înțelegem.

Deși nu aprobăm deloc numirea unor persoane necompetente spre a dirige un serviciu pe care nu-l cunosc, totuși, dacă s-a comis odată răul, am fi înțeles să fie plătite cu câte 8-10.000 franci, iar nu câte 36.000.

Ce figură vor face miniștrii noștri?

Ministeriile sunt funcțiunile cele mai înalte în țară și cu toate acestea nu sunt retribuite decât cu 18.000 fr. pe an, din cari se rețin 15 la sută. Drumurile de fier fiind esploatate de stat, funcționarii lor sunt funcționari ai statului, deci subalterni ai miniștrilor respectivi.

Unde-i ierarhia, unde autoritatea, unde prestigiul cu asemenea proporție în retribuțiuni? Aceasta e chiar lumea pe dos.

Împrejurarea aceasta, a numirii unor oameni necompetenți în materie și a sustragerii lor de la servicii pe cari le-or fi pricepând în adevăr, ne amintește o istorie ce se povestește despre Mehmed-Ali, fost vicerege al Egipetului.

După sfatul unui vizir credincios, Mehmed-Ali a trimis o sumă de tineri în Franța ca să urmeze studii speciale: unii administrația, alții finanțele, alții arta militară, alții în fine medicina și farmacia.

Tinerii se-ntorc plini de învățătură și vizirul îi pune în slujbe. Însă cum? Pe militari la finanțe, pe farmaciști la administrație, pe administratori la farmacie, pe financiari la armată.

Dar ce faci, omule? întrebă Mehmed-Ali pe vizir. De ce nu pui pe fiecare la locul lui?

Maiestate, răspunse înțeleptul vizir, dac-am pune pe fiecare la locul lui ar guverna ei țara, și e vorba pare-mi-se s-o guvernăm tot noi.

Ar fi bine deci ca la Curtea de Casație să se numească de acum înainte tot ingineri, iar în armată tot advocați.

❦