[1 martie 1880]

„Presa“ în numărul de ieri declară că recunoașterea independenții nu este decât un mijloc prin care am putea ajunge la asigurarea existenții și la întemeiarea viitorului țării noastre, și că

dacă nu ne vom sili ca să profităm de libertatea de acțiune ce am dobândit-o, vom rămâne ceea ce suntem, în condițiile în cari ne găsim, fără ca recunoașterea independenții să ne fie de vreun folos, deși pentru obținerea ei am făcut numeroase și mari sacrificii.

Acest limbaj melancolic din partea „Presei“, după ce s-a trâmbițat cu atâtea famfare strălucitele consecințe ce ni se făgăduiau să avem după proclamarea independenții, nu conține oare mărturisirea vreunei decepțiuni și din partea sa și că rezultatele obținute sunt departe de-a corespunde la așteptări și la făgăduințele date? Fără a ne asocia cu ziarul „Presa“ la acel strigăt de decepțiune, vom căuta nici a micșora, nici a exagera foloasele ce putem trage din noua situație internațională care ne este creată. Negreșit că independența în condițiunile în cari ne este acordată, fără garanție de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde la așteptările țării, și poziția noastră trebuie să inspire cu atât mai mare îngrijire cu cât, precum am mai arătat-o deja, nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea; și, dacă vom compara procesele-verbale ale acestui din urmă Congres cu ale conferențelor cari au dat naștere Tractatului de la Paris, nu ne vom putea ascunde diferența între atitudinea puterilor din acea epocă și atitudinea lor de la Berlin.

Noi perseverăm și astăzi a zice că a fost o mare greșală din parte-ne că nu ne-am mănținut, în evenimentele din urmă, în limitele ce ne erau trase prin Tractatul de la Paris, că nu ne-am ținut de făgăduințele noastre de neutralitate, repețite în decurgere de douăzeci de ani, de la 56 până la 76, că adică nu avem altă aspirațiune între diferitele state și popoare cari ne înconjură decât a trăi din propria noastră individualitate, din propria noastră viață națională. Deviând de la acea politică rațională n-am făcut decât a inspira neîncredere în atitudinea ce s-ar presupune că am putea noi lua în cazul unor nouă complicări. Aceste nedumeriri ce le inspirăm în afară se răsfrâng într-un mod mult mai prejudițiabil și asupra situațiunii noastre dinlăuntru.

Cu toate zgomotele și îngrijirile cari se răspândesc despre izbucnirea probabilă a unui nou război, deși nouă ne sunt cu totul necunoscute constelațiunile politice ce s-ar naște între diferitele puteri în caz de un conflict, deși admitem că nu-i exclusă posibilitatea unei conflagrațiuni, totuși nu credem în probabilitatea ei, cel puțin pentru timpul de față. Nu credem o asemenea conflagrațiune atât de apropiată, întâi, fiindcă bărbații politici ai celor mai mari state au proclamat că un război este o calamitate chiar pentru învingători și, al doilea, fiindcă suntem ca omul căruia-i place a crede aceea ce dorește. Atât de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă și consecențele lor că perspectiva numai a unei nouă conflagrațiuni nu poate decât a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decât imprudent din parte-ne de a pune chiar cestiunea: în ce parte a balanții am arunca și noi forțele noastre în cazul vreunui conflict.

Să ne amintim epoca în care se zicea că în Grecia există un partid englez, unul francez, altul rusesc și că în zadar se căuta partidul adevărat național. Oamenii de stat ai Greciei s-au convins prin experiență că adevărata politică națională nu poate fi alta decât aceea care se razimă pe propriele interese ale națiunii; și astăzi negreșit există în Grecia partide politice, ca în oricare stat constituțional, însă ele nu mai pot fi calificate de partid englez, francez sau rusesc. Ar fi regretabil, ar fi o nenorocire chiar pentru noi dacă, a doua zi după recunoașterea independenții noastre, am cădea în greșala ce o comitea odinioară Grecia, în loc să ne inspirăm de politica noastră tradițională.

În ce constă însă aici tradițiunea? Ea constă în ceea ce ne impune chiar pozițiunea noastră geografică, de-a evita orice conflicte, orice provocare față cu puterile noastre vecine și d-a întreține îndeobște cu toate puterile cele mai bune relațiuni. Prin aspirațiunile noastre, prin dezvoltarea intelectuală ce și-a dat România de jumătate de secol aproape, ea a cătat a se apropia de civilizațiunea apuseană; ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ținta noastră pentru a ne întări înlăuntru și a inspira încredere în afară. Dacă puterile la Berlin nu ne-au garantat neutralitatea, trebuie ca noi, prin atitudinea ce vom ținea-o, să nu ne depărtăm câtuși de puțin de la o politică înțeleaptă, care să nu se inspire decât de propriile interese românești, fiindcă este o probă evidentă că o asemenea politică este singura bună pentru România, fiindcă pururea am cerut-o, fiindcă am regretat și regretăm și astăzi că înaltul areopag european nu ne-a asigurat el însuși condițiunile de existență ce le doream cu toții pentru statul nostru.

La ideile melancolice ale „Presei“ vom răspunde dar că, oricât de puțin îmbucurătoare ar fi rezultatele obținute până acum, noi nu putem decât regreta că se văd tendențe de a angaja țara în o politică bazată pe apropiarea exclusivă către una sau cealaltă din marile puteri, depărtând-o astfel de la linia de conduită pe care o socotim noi singura bună, fiind inspirată numai de propriile noastre interese.

❦