[2 martie 1880]

Ne pare bine de câte ori putem constata că discuția asupra principiilor espuse în programul nostru se face, de către amici sau adversari politici, cu bună-credință și în acel ton limpede și franc, pe acel nivel de discuție pe care „Timpul“ l-a inaugurat la aparițiunea sa, dar pe care, din cauza spiritului de șicană a unor adversari ce seamănă mai mult a dușmani, au fost silit să-l părăsească uneori spre marea noastră părere de rău.

„Steaua României“ nu ne-a dat până acuma ocazie de-a ne plânge de tonul ei, și cultura celor mai mulți dintre tinerii care lucrează la acel ziar ne inspiră încrederea că nici pe viitor nu vom avea a ne plânge de el.

Ziarul ieșean ia următorul pasaj din programul nostru, pe care-l comentează din punctul său de vedere liberal:

Și în adevăr, teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăștiat pe nesimțite și au slăbit cu încetul simțul conservărei naționale, așa de vioi și de puternic altădată la români; și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastră, și mică și slabă.

De altă parte, dorințe de progres și de libertate nechibzuite au introdus prea adesea în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realității.

Iată acum și comentarea ce i se face acestui pasaj:

Ideile liberale și democratice nu sunt idei noi, ele au existat și au avut ființa lor ca idei de stat și altă dată. Astfel istoria ne arată în anticitate pe greci și romani. Deosebirea însă între epocele trecute și cea modernă este că odinioară ele existau în mod individual la cutare sau cutare popor, pe când ideile absolutiste, ca idei de stat, erau mai universal răspândite. Astăzi, din contra, ideile democratice și liberale sunt cele admise în mod universal. De aceea vedem pe popoarele care nu le au încă realizate în mecanismul lor de stat zbuciumându-se spre a le avea.

Aceste idei caracteristice ale epocii și simțite în mod universal sunt numite în programul d-lui Manolachi Costachi „teorii abstracte de cosmopolism și importate de aiurea …“. Importate de aiurea? Dară în alt punct acest program invocă: ideile și tradițiunile istorice? Ei bine! Până la epoca fanarioților ideea de stat a fost democratică și ne este destul să cităm că tronul nu era de drept divin, adică nu era expresiunea unei idei absolute, ci se alegea de boieri și fruntașii țării. Cu alte cuvinte voința națională ca factor principal în alcătuirea și conducerea statului.

Sistemul electiv, care este o manifestare a ideei democratice, esista la noi chiar în timpul pe când aiurea domina ideea absolută și pe când Ludovic al XIV-lea zicea: „L'état c'est moi!“ Sâmburele ideilor democratice ce a esistat la noi istoricește se poate proba d-lui Manolachi Costachi, care în alte punte invoacă cu atâta căldură tradiția istorică. Dezvoltarea acestui sâmbure însă s-a făcut cu succes într-o epocă prielnică, ca cea de astăzi, universal liberală.

Nu ideea s-a importat de aiurea, ci forma în care s-a întrupat această idee; cu atâta mai mult că chiar și această formă este aproape universală.

Nouă ni se pare că onor. noștri confrați nu stabilesc din capul locului ceea ce înțeleg sub cuvintele: idei liberale și democratice.

Și noi suntem liberali în marginile pe cari ni le permite armonia intereselor naționale și existența statului român ca individualitate deosebită; și noi suntem democrați întru cât ajung a se esprima și a stăpâni interesele demosului român. Ceea ce nu admitem e ca în socoteala ființei noastre naționale și a intereselor deosebitelor clase libertatea să fie o libertate de esploatare și democrația să fie domnia unei populații flotante și improductive prin sufragiul stors de la aceste clase în contra a chiar intereselor lor bine înțelese. Deie-ni-se voie a ilustra cu exemple teoria aceasta.

Facultatea de-a împrumuta și de-a fi împrumutat cu procente uzurare, facultatea de a-și bea mințele și munca în cârciumă, facultatea de a-și vinde și parcela pământul, aceea de a-și vinde munca pe ani înainte, toate acestea sunt desigur atribute ale deplinei libertăți individuale, atribute cari în unele țări sunt fără scădere a oricărui cetățean, în altele nu. Rezultă de-aci că, dacă statul ar sta să piară prin uzul acestor libertăți, el să nu mai aibă dreptul de-a le pune vro îngrădire?

Alături deci cu libertatea individuală, alături și deasupra instinctelor unei generații întregi chiar, trebuie să existe pentru ideea statului, pentru mântuirea individualității sale naționale, putința de-a se lupta în contra chiar a curenturilor nesocotite ale opiniei publice. Căci opinia publică nu se formează pe alte căi decât cea individuală. Precum individul poate fi amăgit prin raționamente cu premise false și necontrolate, astfel și opinia publică poate fi produsă în mod artificial și viciată prin fraze a căror cuprins nu s-au supus unei amănunțite critice. De nu prin fraze și sofisme, cel puțin prin erori de bună-credință. Astfel chiar „Steaua României“ invoacă pentru vechimea ideilor liberale și democratice Roma și Grecia. Acest exemplu este numai pe jumătate just.

Roma și Grecia au fost, în timpul înfloririi lor celei mai mari, state oligarhice, în același chip în care erau Veneția, Olanda, orașele republice din Italia. Din momentul în care sistemul opus al domniei maselor amăgite au învins sistemul oligarhic, acele state au șovăit, pierind între tirania sabiei și dezordinea completă. În vremea lui Pompei cel Mare vechile și înfloritoarele state grecești deveniseră cuiburi de bandiți în prada unei destrăbălate demagogii. Asemenea, e numai pe jumătate adevărat exemplul adus din istoria noastră. În realitate coroana se moștenea în timpii noștri de glorie înlăuntrul unei singure familii, a celei domnești. Basarabii au stăpânit în Muntenia în mod esclusiv, în cele două ramuri ale lor (Dănulești și Drăculești) până la începutul secolului trecut, în Moldova neamul Mușatin se stânge cu soția lui Alexandru Lăpușneanu.

Va să zică iarăși oligarhie.

Sigur este că românii n-au cunoscut în țările noastre absolutismul, dar tot astfel n-au cunoscut până în zilele noastre nici demagogia. Căci deosebirea între democrație și demagogie e tot atât de mare pe cât e între monarhia absolută și despotism, între beiul de Tunis sau șahul Persiei și Frederic II din Prusia sau Iosif II din Austria. Puterea o aveau și unii și alții, dar cei dentâi o priveau ca un atribut al individului lor, cei din urmă ca un atribut al funcțiunii lor organice din viața statului. Unii zic: „Car tel est notre bon plaisir“, ceilalți: „Car telle est la raison d'état“.

Dar să urmăm cu citatele din „Steaua României“.

… Și au slăbit cu încetul simțul conservărei naționale așa de viu și de puternic altădată la români; să ne ierte d. Manolachi Costachi dacă și aici în contra „formelor seci și frazelor goale“ vom căuta „ființa adevărului“.

Simțul conservărei naționale, adică conștiința națională, din cauza ideilor veninoase liberale și democratice, este aproape stins după acest program.

Să vedem.

Epocei noastre de astăzi, astfel cum o crede d. Manolachi Costachi, să-i opunem alta, unde nu exista deloc veninul acestor idei și să vedem cum sta cu conștiința națională?

Poate să aibă dreptate d. Manolachi Costachi. O epocă în care a existat cele mai puține idei de libertate, o epocă de aproape robie, este în istoria noastră epoca fanarioților. Ar urma, după teoria programului conservator, că niciodată simțul conservărei naționale, adică conștiința națională, n-a fost mai vie ca în acea epocă. Ei! Așa este? Psicologia unei națiuni este ca și a individului. Din contră, atât mersul psicologic cât și istoria dovedesc că o națiune cu cât este mai liberă cu atât și conștiința individualităței sale devine mai puternică. Cum rămâne dar cu teoria din program?… „și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastră și mică și slabă“.

Poate-se cita vremea fanarioților ca o epocă a dezvoltării statului român? A fost o epocă de suferință a poporului nostru, nu însă o fază de dezvoltare a statelor lui, cari, guvernate de bei numiți de Poartă și mai rău decât pașalâcurile, nu mai păstraseră decât unele urme formale ale vechei lor neatârnări și erau tratate ca provincii cucerite. Când țara nu era liberă nu putea fi vorba de dezvoltarea libertăților cetățenești. Am putea cita oare ca dezvoltare a statului polon suma de libertăți publice ce le-ar primi locuitorii sub ruși?

Va să zică nu poate fi vorba de fanarioți, precum pe de altă parte nu trebuie a se confunda libertatea țării, oricari ar fi organele cari-i formulează voința, cu libertățile cetățenești, adică cu măsura în care fiece cetățean contribuie la formularea voinței țării. Un stat absolutist poate fi liber, un stat democratic poate fi dependent, căci n-are a face una cu alta.

Confrații noștri vor înțelege lesne de ce e vorba. Statul nostru nu are altă rațiune de a fi decât aceea că e stat românesc, deci dezvoltarea elementului românesc este și cată să fie ținta noastră de căpetenie. Oricari ar fi măsurile — fie cât de frumoase și mari — cari ar împiedica dezvoltarea acestui element, fie din considerația pentru idei importate, fie sub pretextul acestor idei, ele sunt a se privi ca stricăcioase și contrarii ideii statului nostru. Nu ne îndoim că cu lista de fraze a programelor liberale cosmopolite s-ar putea asemenea dezvolta câteva milioane de oameni pe suprafața acestui teritoriu, dar acesta n-ar mai fi România, ci America sau Belgia Orientului, precum zice uneori „Românul“ când, fără s-o știe, arată ce idee corce, ce închipuire hibridă are despre viitorul național al țării noastre. Rațiunea de stat ne pare superioară tuturor ambițiilor nejustificate și întregului bagaj de fraze cosmopolite cu cari publicul nostru este amețit de douăzeci și mai bine de ani încoace. Ceea ce voim deci e ca nația să fie redată ei însuși, ca clasele ei productive, grupurile ei de interese adevărate și generale să contribuie la formarea voinței țării, adecă a legilor ei, nu însă populația flotantă de postulanți și advocați de-a doua și a treia mână, cu rețetele lor, pretinse infalibile, de fericiri făgăduite și ne-mplinite. Voința legală și sinceră a țării, o voință nestoarsă și neindusă în eroare, iar nu instinctele vânătorilor de funcții să determine mersul statului. Singura discuție între noi și adversari sinceri este așadar numai asupra marginii până la care ideea statului, ideea armoniei intereselor, are să facă concesii aspirațiunilor și ambiției individuale. Și această margine nu este trasă în mod absolut; căci cu cât organizarea unei țări e mai veche, mai îmbinată cu tradițiile, mai puternică, cu atâta arena ambițiilor poate fi mai largă fără pericol pentru interesele generale.

Ne abținem de-a cita nume într-o discuție atât de teoretică, deși am putea ilustra maniera noastră de-a privi cu numele a sute de nulități cari ajung în statul nostru a fi însărcinate cu gerarea afacerilor celor mai mari și mai delicate ale țării, privind slujba ca pe o sinecură sau ca chestie de diurnă, iar esența ei ca pe o jucărie. Întrebăm numai dacă statul poate fi pus, fără pericol, la discreția unor asemenea elemente, cari nu trăiesc decât din falsificarea spiritului instituțiilor noastre și din amăgirea opiniunei publice.

Recomandăm confraților noștri lectura făgăduințelor de la Mazar Pașa și-i întrebăm dacă guvernanții au îndeplinit una singură din acele făgăduințe; le recomandăm asemenea studiile financiare ale d-lui Dim. Sturza și-i rugăm să ne arate un punct măcar în care d-sa s-ar fi conformat regulelor ce le stabilea ca absolute și neînlăturabile pentru finanțele statului și pentru dezvoltarea lui economică, și credem că atunci se vor convinge că scopul venirii la putere a elementelor flotante nu este realizarea ideilor lor, idei schimbăcioase și pretextate numai, ci căpătuirea membrilor societății americane de esploatare.

Lupta noastră este deci a statului român contra republicei americane, și nu ne îndoim că în combaterea americanismului cosmopolit și lipsit de cultură vom avea alăturea chiar pe adversarii cei sinceri.

❦