[21 septembrie 1880]

Cestiunea dunăreană preocupând în mare grad presa europeană, reproducem din „Le Nord“ articolul de la vale, care cuprinde o polemică cu marele organ al cetății Londrei, cu „Times“:

„Times“ ia apărarea pretențiilor Austriei în cestiunea Dunării. Această putere cere, precum se știe, crearea unei Comisii Mixte, compusă din delegații Austro-Ungariei, României, Serbiei și Bulgariei, spre a supraveghea executarea reglementelor cari vor fi elaborate pentru navigarea între Porțile de Fier și Galați, Comisie în care delegatul austro-ungar va avea să exercite pe de-a pururea prezidenția și, în caz de împărțeală a voturilor, acela al delegatului ei să fie precumpănitor. „Times“ întreprinde să dovedească că tratatele justifică aceste pretențiuni. Adevărul e că ele sînt absolut condamnate de către tratate. „Comisiunea Mixtă — zice în esență foaia engleză — nu e o invenție a Austriei; se vorbea deja de ea în Tractatul de la Paris și în cel de la Berlin. Apoi articolul 57 al celui de-al doilea încredințează în termeni expreși Austriei grija de-a executa lucrările necesare spre a înlătura piedecile aduse navigației prin cataracte și prin Porțile de Fier, deși aceste din urmă nu sînt pe teritoriu austriac. Aceste dispoziții ale Tratatului de la Berlin sînt îndeajuns pentru a face să se presupună că puterile au voit să asigure Austriei o preponderanță oarecare“.

În această argumentare a ziarului „Times“ sînt cîteva erori materiale cari împuținează într-un mod singular concluziile la cari el ajunge. Înainte de toate, în Tratatul de la Paris nu e nici vorbă măcar de Comisia Mixtă de care e vorba astăzi și aceasta pentru simplul cuvînt că stipulațiile Tratatului de la 1856 se aplică la gurile Dunării, iar nu la partea fluviului cuprinsă între Galați și Porțile de Fier, singura asupra căreia s-a ivit diferendul actual. Cît despre Tratatul din Berlin, acesta prescrie în adevăr formarea unei Comisii Mixte pentru elaborarea reglementelor de navigație pe partea aceasta a fluviului; dar această Comisie trebuie să se compuie din Comisia Europeană, care funcționează deja pentru cursul inferior al fluviului, cu adjuncțiunea delegaților Serbiei și Bulgariei, aceste state țărmurene ale părții Dunării cuprinsă între Porțile de Fier și Galați nefiind reprezentate în Comisia Europeană, pe cînd România, al treilea stat țărmurean, trimite un comisar acolo.

Iată compunerea Comisiei Mixte prescrisă de Tractatul de la Berlin pentru elaborarea reglementelor. Nici o situație privilegiată nu i se creează Austriei, care figurează în Comisie cu același titlu cu carele figurează toate celelalte puteri mari. Alături cu această Comisiune Mixtă guvernul austro-ungar propune de-a institui o a doua Comisie, în care să aibă preponderanță, pentru supravegherea executării reglementelor. Dar de-o asemenea a doua comisie nu se face mențiune, nici esplicită, nici implicită, în Tractatul de la 1878. E învederat cu toate acestea că, dacă Congresul de la Berlin ar fi constatat utilitatea a două organe, unul pentru elaborarea reglementelor, cellalt pentru supravegherea executării lor, s-ar regăsi vreo urmă, de nu în Tractat, cel puțin în protocoale. Dar nimic nu se descoperă ce-ar semăna a așa ceva. Austria însăși recunoștea atît de puțin necesitatea acestui dualism că n-a făcut în privire-i nici o propunere în Congres și că singura moțiune prezentată în privirea aceasta de cătră plenipotențiarii săi tindea a face să se înscrie în Tractat o clauză în virtutea căreia aplicarea reglementelor să fie controlată de un delegat al Comisiunii Europene. Austro-Ungaria admitea astfel, în modul cel mai incontestabil, că n-avea nici un drept, nici o rațiune plauzibilă a revendica o situație privilegiată, fie în elaborarea reglementelor, fie în controlul de exercitat asupra execuțiunii lor.

Cît despre argumentul pe care „Times“ îl face să decurgă din delegațiunea dată Austriei de către Congresul din 1878, de-a îngriji să se execute lucrările necesare pentru înlăturarea piedecelor ce se opun navigației prin Porțile de Fier, e de ajuns să observăm, spre a reduce argumentul acesta la valoarea sa justă, că delegațiunea de care e vorba are o semnificare curat tecnică. Articolul VI al Tratatului de la Londra, din anul 1871, dispunea „că puterile cari posed țărmii Dunării unde cataractele și Porțile de Fier prezintă piedeci navigațiunii“, să caute să ajungă la o „înțelegere, cu scopul de a înlătura acele piedeci“. Această înțelegere, care, după cum rezultă din protocoalele Conferenței de la Londra, ar fi trebuit să aibă un caracter esclusiv tecnic și financiar, s-a împiedecat de-o seamă de dificultăți materiale și puterile au crezut, la 1878, c-ar fi mai bine ca, în interesul realizării prompte a lucrărilor, să se încredințeze Austriei singure executarea. Acesta e înțelesul real și acestea sînt motivele delegațiunii stipulate în articolul 57 al Tratatului de la Berlin.

În virtutea acestei dispoziții Austria devine, într-un chip oarecare, la Porțile de Fier, inginerul și bancherul Europei: nu pe socoteala ei personală, ci cu cheltuiala tuturor puterilor, ea săvîrșește lucrările destinate a înlesni navigarea, în acele locuri, pentru că e autorizată a percepe o taxă provizorie asupra vaselor de negoț ale tuturor pavilioanelor, pînă la stingerea datoriei contractate pentru executarea acestor lucrări. Acest articol nu consacră nici într-un chip, precum crede „Times“, o pretinsă preponderanță a Austriei.

Se vede, din cele ce preced, că tratatele, departe de-a justifica pretențiile austro-ungare, le condamnă formal. De aceea „Corespondența ungară“ se și pune, spre a le susținea, pe un teren cu totul altul. „Austria, zice foaia contelui Bethlen, nu apără numai propriele ei interese, ci și acelea ale ordinei, ale dezvoltării navigației și ale negoțului în general; ea lucrează ca mare putere și cu acest titlu e evident că nu poate împărtăși prezidenția în Comisia Mixtă, a cărei instituire o propune, cu state de-a doua mînă ca România și Sîrbia și cu atît mai puțin c-un stat vasal ca Bulgaria. Această cestiune a prezidenției va putea fără îndoială, să ridice dificultăți; dar acesta poate că e un motiv mai mult spre a renunța la Comisia propusă, care nu e prevăzută în Tratatul de la Berlin și a cării necesitate e departe de-a fi demonstrată“. Deci din momentul ce, după chiar mărturisirea „Corespondenței ungare“, navigația pe Dunăre nu constituie numai un interes austriac, ci unul general, de ce i s-ar atribui Austriei o poziție escepțională în controlul ce e a se exercita asupra aplicării legilor ce se vor elabora pentru a reglementa această navigație? Dacă, ca mare putere, Austria își sprijină drepturile, ea nu are mai multe decît celelalte state ale Europei; iar ca putere țărmureană are, în această parte a Dunării care e în litigiu, mai puține drepturi decît România, Serbia și Bulgaria. Iată ceea ce prea pierd din vedere apărătorii pretențiunilor. Sîntem convinși îndealtmintrelea că acest diferend nu va întîrzia a se aplana prin mijlocul unor înțelepte concesii mutuale. Ne-a părut folositor cu toate acestea de-a arăta că raționamentele cari caută a proba bunul temei al revendicațiunilor cabinetului din Viena nu suportă o discuție serioasă.

❦