[21 decembrie 1880]

Dacă polemica noastră cu „Românul“ n-ar fi avut altă țintă decât de-a face pe cititori să-nțeleagă cine are cuvânt, cine nu, nu i-am fi acordat proporțiile pe cari i le dăm. Cititorii știu bine că suntem gura adevărului; iar dacă avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerăm ca un corectiv în contra vicierii spiritului public. Îndeosebi pentru justificarea noastră n-am avea nevoie decât de-a cita cazurile pe cari le-a enumerat în urmă „Gazeta generală“ din Augsburg și de-a scrie câte un curriculum vitae pentru d-nii Câmpineanu, pseudonimul Iordache Vulpescu, general Leca etc. pentru a fi dispensați de orice polemică cu organul guvernului.

Lucrurile acestea fiind cunoscute de toți și nerezultând din ele decât adevărul, că viciarea spiritului public pornește esclusiv de la roșii, de la întemeiarea partidului până astăzi, am repeta numai ceea ce se știe, precum călugării repetă pururea, lăsând să lunece boabele metaniei, aceiași rugăciune uniformă.

Cu totul alta este ținta noastră. Am dori îndeosebi ca d. Brătianu, în loc de-a lăsa pe prietinii săi de la „Românul“ a combate evidența în zeci de numere de-a rândul, ca și când evidența ar putea fi combătută cu succes, să gândească, ca om de stat, că lucrurile nu mai pot merge astfel. Acum o generație sau două Caradalele și Costineștii, Serurii și Pătărlăgenii puteau trece, de bine de rău, de oameni politici. Azi nu mai merge. Domnii aceștia se pot supăra pentru că le vorbim atât de verde, ne pare chiar nouă rău că trebuie să atingem atâtea susceptibilități, dar n-avem ce face. Din generația trecută s-au ales ce s-au putut alege: aproape toți fruntașii partidelor aparțin epocei de la 1848. Cotul cu care măsurăm însă utilitățile e azi mai mare; a întrebuința oamenii, mijloacele și procedimentele din trecut înseamnă a crea un pericol permanent pentru viitorul țării și naționalității noastre.

Reproducem încă o dată câteva cuvinte din articolul „Gazetei generale“ din Augsburg, pentru a lămuri și mai bine punctul nostru de vedere:

Înțelesul politicei principelui ar fi de-a apropia de Curte elementele dușmane dinastiei și de-a le împăca prin favori mărinimoase, pentru ca pe viitor să nu mai formeze un pericol pentru monarhie.

Poate că în adevăr politica are vederi largi și e prudentă…

Poate da, dar poate nu. Poate că aceștia sunt niște oameni cari au dovedit că pot trece peste considerații cu totul altele decât cele ale cuviinței și ale gratitudinii; se poate ca generația cea tânără de români care crește, văzând exemplele de încurajarea a unor asemenea fapte, să fie un teren prea înfoiat pentru rădăcinile arborelui genealogic al principelui domnitor.

Noi înclinăm a crede că în adevăr politica aceasta are vederi largi și e prudentă.

Domnul a văzut atâtea în țara aceasta. El a văzut cum din toți aceia cari sunt certați cu cerul și cu ei înșii, din toți aceia pe care conștiința propriei lor nimicnicii îi fierbe și-i mustră s-a format un numeros partid, carele, sub pretextul luptei pentru libertățile publice, vânează funcțiile publice. Lipsiți de religie și de iubire de patrie, fără instinct pentru adevăr, fără știință și fără spirit de muncă, unii din ei au fost fructul unor școli înființate în pripă, pentru dirigerea cărora nu se ceruse nici cunoștințe, nici moralitate, alții număraseră pietrele de pe bulevardele Apusului, întorcându-se îndărăt cu trebuințe mari, cu totul în disproporție cu pretinsa lor știință, cu pretinsele lor merite și cu mijloacele unei țări sărace.

Domnul a putut constata și mai mult: că spiritul public însuși pierduse capacitatea de-a distinge binele de rău. Bun și patriotic se numea adesea un act de rebeliune; trădare se numea o faptă patriotică. Cine cu sângerândă durere de inimă ar fi-ncercat a pune stavilă acestei sistematice corumperi a singurului organ prin care omul se distinge de animal, a spiritului, era tratat ca trădător al libertăților publice, ca reacționar, ca ciocoi, ca vândut străinilor chiar.

Față c-o asemenea priveliște, în care virtutea se consideră de unii ca o nerozie, se taxează de alții ca o crimă, în care inteligența și știința, privite ca lucruri de prisos, sunt espuse invidiei nulităților și batjocurii caracterelor ușoare, în care cuminție se numește arta de-a parveni sau de-a trăi fără compensație din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal de cumpănă în care înclină a crede că în asemenea vreme și-n așa generație însușirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandație.

E o atmosferă febrilă în țară, în care până și spiritele cele mai liniștite se simt gonite parecă din urmă de un demon nevăzut, demonul câștigului fără muncă, demonul american al prădării neomenoase, începând cu istovirea pământului și stârpirea secularilor noștri codri și sfârșind cu tratamentul barbar și fără cruțare al populațiilor. Legăturile aproape părintești cari existau înainte între clase, iubirea aproape filială pe care populațiunile o aveau pentru capii lor naturali, autoritatea religiei, autoritatea tronului, sfințenia și buna-credință în daraveri au încetat toate la suflarea veninoasă venită din tavernele Apusului, în cari se consumă viețele înrăutățite de amărăciune ale dezmoșteniților de pe acest pământ. Înainte, nu mai departe decât acum douăzeci de ani, noțiunea și vorba „proletar“ era străină acestei țări; astăzi, de vom enumera sute de nume cunoscute, vom vedea că avem cel mai nefericit, mai turbulent, mai periculos proletariat, acel intelectual.

Dar această stare de lucruri e în curând prefăcută în sistem, sistem de organizație, de guvernământ. Pe de o parte libertate, mare libertate pentru ca cei nemulțumiți să poată răsturna cu ușurință orice guvern, pe de alta centralizare, extremă centralizare, care să facă a atârna miile și iarăși miile de izvorașe ale bugetelor și ale averii publice de victoria, pretinsă politică, din centru.

Față dar cu această lume în care corupția, ignoranța, vicleșugul sunt aproape condiții de existență, față c-o lume în care miniștrii nu au sfiala de-a cruța pe Domn de decrete de numire în cari figurau oameni vinovați de înaltă trădare și pasquilanți de cea mai rea specie, ce-i rămânea Domnitorului de făcut decât… să iscălească? Noi credem că, oricâtă iubire ar avea pentru patria sa adoptivă, o nuanță de ironie și de despreț al oamenilor a trebuit să răsară în privirea nobilului și cavalerescului suveran de câte ori iscălea asemenea decrete, fiecare din ele o frunză veștedă de toamnă, o iluzie pierdută, o existență morală nimicită c-o trăsătură de condei.

Carol îngăduitorul e departe de-a fi atât de puțin fin precum le place unora a crede. El posedă acea mare memorie de figuri și nume care se găsește ca o trăsură caracteristică și moștenită la membrii familiilor suverane, și memoria aceasta e unită aproape totdauna cu o repede pătrundere a caracterelor omenești.

În fața unei țări sărace, plină de un proletariat nesățios care și-a creat o organizație numai bună pentru a urca repede și fără control treptele sociale, în fața plebei permanente, de la care nu se cere nici știință, nici merit, în fața acestui abis, c-un cuvânt, Carol îngăduitorul are satisfacerea de-a vedea rupându-se unul câte unul toți ghimpii ce erau îndreptați odinioară în contra tronului, are satisfacția de-a duce c-o trăsătură de condei ad absurdum abisul-Câmpineanu, literatura Orășanului, istoriografia baronului de Hahn, broșurele lui Iordache Vulpescu; toate, toate se frâng prin decrete de punere în slujbă.

Dar un lucru nu trebuie uitat: exemplul ce se dă tinerei generații și prețul pe care țara-l plătește. Toate aceste victorii ale ironiei se fac din mijloacele țării. Țara e rău administrată în toate ramurile, pentru că trebuisc hrănite nulitățile rebele, abstracție făcând de celelalte resurse nelegiuite pe cari știu a și le crea acei oameni a căror impunitate e asigurată prin politica de partid.

Iată la ce trebuie să cugete d. Brătianu. Domnitorul are marea justificare că națiunea românească nu se-ncheie cu generația actuală. Lui Carol II nu va mai îndrăzni nimeni să-i prezinte decretele pe care le subseamnă Carol I. Dar d. Brătianu nu are această justificare; rațiunea sa de-a fi, patria sa e numai prezentul, pe când patria dinastiei e întreg viitorul Țării românești. În acest prezent numai o politică în adevăr de stat, bună pentru toți, nu numai pentru partizanii săi, și deasupra urelor elementelor meschine ce-l înconjură e limanul de scăpare al tuturor.

❦