[21 februarie 1880]

O lungă ieremiadă de tăgăduire de dreptate cuprinde „Românul“ de la 18/19 curent în privirea afacerii Warszawsky-Mihălescu sau, precum o intitulează singur, poate cu și mai mult drept cuvânt, căci gura păcătosului adevăr grăiește, afacerea Mihălescu-Rosetti-Brătianu-Warszawsky.

Distinguendum est. După părerea noastră d. I. Brătianu nu e capabil să-și aproprieze lucrul altuia, d-sa îngăduie numai cu o fenomenală indulgență ceea ce fac membrii partidului său și-i ocrotește la caz de nevoie. Are d. I. Brătianu destule și prea destule defecte care i se pot imputa, încât nici e nevoie nici e conform opiniei publice de a-i face o acuzare pe care n-o merită, deși e roșu. Onestitatea în afaceri materiale a d-lui Ioan Brătianu e, din nenorocire, tocmai mantaua sub care partizanii se mișcă fără nici o jenă, adesea spre marea d-sale durere personală, și suntem siguri că în inimă ne este mulțumitor, deși în aparență nu, când spunem publicului taina care-i înveninează viața sa politică mai mult decât orice opoziție. Când purtători ai secretelor partidului, când oameni cărora le-a încredințat misiuni delicate solicită în toate zilele câștiguri ilegale în socoteala statului, numai d-sa cată să fi știind durerea sacrificiului de sine, durerea de-a-și închide ochii în fața mizeriilor acestora și de-a le acoperi cu mantaua onestității sale personale, cu creditul său personal.

Acum să venim la afacerea Warszawsky-Mihălescu.

Pentru noi ea nu e limpezită nici prin instrucție, nici prin verdictul majorității Senatului din cauză că cercetarea a fost viciată din capul locului prin rămânerea la post a d-lui Simeon Mihălescu în timpul ei. Cumcă lucrul e absolut astfel ne dovedește împrejurarea că și comisia Senatului a avut două verdicte, unul în care arunca vina asupra d-lui Cogălniceanu, altul în care s-a șters pasajele învinuitoare relative la ministrul nostru de interne.

Așadar o vină există, și dacă d-nu Cogălniceanu n-ar fi ministru s-ar vedea nu care e persoana vinovatului, căci verdictul unui partid pentru un membru al său, adică verdictul unui acuzat care se judecă pe sine însuși, nu este de mare importanță, dar s-ar fi văzut natura unei inculpațiuni pe care comisia Senatului în nevinovăția sa a admis-o, mutând numai sarcina pe alte spete.

Din momentul însă în care a trebuit să escepteze iar pe d. Cogălniceanu, sarcina a căzut la pământ și fiecine se leapădă de ea.

Un singur lucru mai relevăm. E inexactă aserțiunea „Românului“ că Warszawky și generalul Rossiisky ar fi dezmințit în mod categoric cu da sau ba scrisoarea inserată de d. Moldovanu în „Timpul“ și în „Binele public“. Din studiul comparativ al depozițiunilor rezultă contraziceri, se văd scuze cu lipsa de memorie, se văd aserțiuni ipotetice ca „nu-mi aduc aminte“ ș.a.m.d. Se-nțelege că misterul de căpetenie este următorul: cum notarul public din Odessa a putut legaliza o traducere în românește în sensul cu totul invers, cu premeditate adăogiri, și cum acel notar — cu toate acestea — n-a fost dat judecății pentru un fapt atât de grav precum e falsul în acte publice?

Nu știm zău dacă inamovibilitatea unei magistraturi, amenințate de „Românul“ în persoana judecătorului oricând are să judece pe un membru al partidului roșu, n-ar fi fost mijlocul cel mai sigur pentru a descoperi adâncimea împrejurării cu notarul public din Odessa.

❦