[21 octombrie 1880]

Cu toate dezmințirile categorice pe cari le dă organul de căpetenie al guvernului, știrea despre o dezbinare în sânul cabinetului no. 36 se mănține. Nu am avea nevoie de-a repeta că, după atâtea schimbări caleidescopice pe cari le-a suferit ministerul liberal de patru ani și jumătate încoace, o configurație mai mult ori mai puțin ne lasă atât de indiferenți precum ne-ar lăsa succesiunea pe tronul Tunisului sau pe scaunul de mare șerif de la Mecca. Ceea ce am dori este schimbarea sistemului, nu a oamenilor.

A ținea însă seamă de asemenea știri e datoria unui organ de publicitate, oricât de puțin interes ar mai inspira ele publicului. Știrile acestea se răspândesc la noi nu prin vocea autorizată a organului oficios de căpetenie, ci prin cea mai puțin autorizată, dar poate mai vrednică de crezare, a acelor zeci de pierde-vară, toți liberali unul și unul, cari stau în raporturi sigure, deși oculte, cu bugetul. Avem o sumă de existențe catilinare cari se-nvârtesc pururea în pridvoarele ministeriilor, cari au zilnic conversații cu iluștri oameni de stat ai României și cari, de buna lor voie sau anume instigați, colportează noutățile cele mai proaspete asupra neînțelegerilor ce ar fi existând în sânul cabinetului.

Foile oficioase tac în adevăr sau dezmint aceste știri, dar atitudinea lor e explicabilă. Raporturile dintre diferiții membri ai unui cabinet cu firma Brătianu sunt în genere atât de gingașe, încrederea reciprocă atât de transparentă și subțire, dragostea care leagă pe diferitele Escelențe una de alta e atât de platonică încât cea mai ușoară împunsătură ce și-ar da-o reciproc prin deosebitele d-lor gazete s-ar preface de-a doua zi în titanomachie. Aceasta e cauza pentru care „Presa“ sau „Steaua României“ de ex. se ocupă cu predilecție de țări cât se poate de departate ca lățime și lungime geografică și cât se poate de neplăcute ca climă de reconvalescență, iar, față cu acest act de abdicațiune intelectuală, organul de căpetenie al ortalei roșie își impune asemenea cuviința tăcerii. E prea adevărat că vreo laudă la adresa d-lui Boerescu nu vom găsi nicicând în „Românul“; ba canalul de abatere al marelui organ își permite din când în când să-și manifeste chiar neîncrederea în d-l baron prin mici împunsături simțitoare. Dar nici critică asupra actelor ministrului de externe nu apare în „Românul“, încât s-ar putea susține că, de când d. Boerescu e conducătorul mizeriilor din afară, organul guvernului a renunțat de-a avea păreri asupra lor. Nu mai apar de atunci acele ingenioase combinații politice în cari numele celor șase puteri mari, amestecate cu numele altor neamuri de mai puțină seamă, să se urmeze într-o frazeologie indigestă, doveditoare că autorii combinațiilor nu știu nici geografie nici istorie.

Așadar în capitală: un zgomot, amorțit prin surdine, despre o dezbinare latentă în sânul cabinetului, zgomot din când în când caracterizat prin câte-un pizzicato de nemulțumire în foile roșii minorum gentium, iată tot.

În provincie însă, unde partizanii guvernului sunt într-o numerabilă evidență și unde funcțiile puține stau în fața multor aspiranți, o unire între elementele aliate în guvernul central nu există deloc. Astfel se asigură în mod pozitiv că o seamă de voinici din ceata liberalilor moderați, reprezentată în cabinet prin doi miniștri, a început să iasă cu arme de-o formă preistorică la drumul mare, să-i înșface pe oameni de piept și să le ceară să-și dea demisiile, ca să le ocupe ei funcțiile. Geaba cel oprit în drum își face cruce, geaba murmură cuvinte din molitvele marelui Vasile pentru îndrăciți, liberalul moderat vociferează: „Situația sau viața“. Cată să însemnăm că dicționarul liberalismului s-a mai înmulțit c-o locuțiune. A cere slujbă se zice a cere „o situație“. În Iași puținii roșii câți sunt trăiesc cu aliații lor, cu liberalii moderați, ca guelfii cu ghibelinii, încât nu ne-am mira dacă într-o bună dimineața am afla că șeful partidului roșu din Iași, d. Herșcu Goldner, a căzut jertfă virtuților sale civice în luptă c-un liberal moderat și că a lăsat diată scrisă cu cerneală roșie prin care îl însărcinează pe d. Gheorghian să-l urmeze în conducerea partidului roșu din Moldova, dacă va voi să-mbrățișeze legea izraelită.

E puțin întemeiată acuzarea pe care „Românul“ o face opoziției în genere, c-ar fi scornind știri false despre neînțelegeri în ministeriu, de vreme ce asemenea neînțelegeri nu pot exista pentru că nu sunt chestii mari la mijloc. Într-adevăr nu mai e pe tapet darea în judecată a oamenilor cinstiți și canonizarea scabroaselor afaceri, nici răzbelul fără zapis și chezășie sau rechizițiile Warszawski-Chirițopol-Mihălescu, nici rectificarea Basarabiei în minus, nici anexarea Dobrogei, cu Arab-Tabia cu tot, nici categoriile propuse de redacția „Românului“ pentru împământănire, sau răscumpărarea, cea mai „populară“ cestiune din România, dictată de la Berlin etc. etc. Dar ce are a face? Dacă poate fi câștig la mijloc se ivește ușor în sânul marelui partid cestiuni mari. Vrun mic război ceva, vro mică concesie de poduri peste Dunăre și de drumuri de fier prin Dobrogea se vor găsi lesne pentru a face fericirea patriei în genere și a patrioților îndeosebi. Însă precum funcțiile în provincie tot astfel concesiile și marile daraveri în capitală formează mărul de ceartă care turbură marile unități tactice ale guvernului. În provincie bătălie pentr-un post de procuror sau prefect, în ministeriu și partid bătălie când umbra unui nou Strussberg s-arată, în trandafirie auroră, pe orizonul codrilor parlamentari.

La deschiderea Adunărilor vom vedea cine are dreptate, gazetele grăitoare ale roșilor cari susțin că există zâzanie, sau cele tipărite, cari susțin că nu există.

❦