[22 august 1880]

În urma încărcării programelor cu fel și fel de studii elementare și neelementare din domeniul celor mai deosebite științe, statele apusene au ajuns a simți că liceul nu mai e un institut de educație, ceea ce-a fost în secolii trecuți, ci un institut al învățării pe de rost a mii de lucruri cari n-au nici un efect asupra dezvoltării normale a inteligenței sau asupra formării caracterului.

Față cu o asemenea stare de lucruri s-au născut două curenturi opuse în lumea pedagogică. Curentul materialist renunță la educație; el ar vrea înlăturarea obiectelor cari au de scop dezvoltarea inteligenței pentru ea însăși și punerea aparatului intelectual într-o stare în care să se poată adapta cu ușurință oricării probleme. Curentul materialist voiește a da elevilor numai cunoștințe de-o utilitate materială; curentul opus află, din contra, ca în școala primară și în liceu numai obiectele acelea sunt folositoare cari au o influență sigură asupra creșterii.

Efectele acestei stări de lucruri amestecate au început a se resimți pretutindenea. Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bunăvoie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are educația care tocmai îl deprinde a face de bunăvoie, fără speranță de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici mai îndemânatecă de-a judeca și de-a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateritatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care-o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi apropriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.

E drept că acel gol se umple, pentru că omul, cât trăiește, vede, aude și simte și-și face o educație a sa proprie — dar cu ce se umple, care-i acea educație, asta-i cestiunea. Astfel vedem ca într-o țară ca cea rusească, atât de mare, atât de bogată în resurse materiale, unde lipsesc cauzele reale de strâmtorare, de sărăcie și corupție, dar unde creșterea e neglijată în favorul mulțimii cunoștințelor, efectele acestei instrucțiuni sunt foarte triste. Capetele nu citesc nici pe Aristotel, nici pe Cicero, dar golul ce rămâne prin nedisciplinarea minții și caracterului se umple cu idei nihiliste de răsturnare a tot ce există, de intervertire a ordinii sociale cu susu-n jos.

Mai e nevoie să vorbim de societatea noastră, de cumularzii, de vânătorii de funcții, de alergătorii după reversibilitate, de gazetarii și advocații, de politicii cei eminenți și de altă tagmă patrioticească?

Dacă ne vom uita bine vom vedea că prototipurile luminoase ale cumulardismului sunt tocmai oameni cari nu și-au bătut mult capul cu latineasca și greceasca, ci cari au studii reale, de o utilitate directă și cari, după teoria „Românului“, n-ar avea nevoie de funcții. Ei bine, medici ca dd. Davila, Sergiu, Grecescu, Racoviceanu etc. etc., cari, după teoria materialistă, n-ar avea nevoie de posturi pentru a trăi, cumulează cu toate acestea câte zece, din cele mai incompatibile.

Ceea ce le lipsește tuturor nu ar fi pe atât știința, care se poate câștiga oricând prin muncă, ci creșterea, iubirea de a o câștiga, iubirea de adevăr, pe cari cineva nu le mai poate deprinde la o vrâstă mai înaintată. Copacul, ca să nu crească strâmb, trebuie îndreptat de pe când e mlădios și tânăr; mai târziu, când toate deviațiunile de la calea dreaptă s-au învârtoșat în el, geaba-l mai sucești. Se poate îngroșa, se poate întinde, numai drept nu va mai fi.

Așa e și cu mintea și cu caracterul. Dacă ele nu se disciplinează în copil încă, dacă nu i se imprimă adânc în toate apucăturile sale iubirea de adevăr și de muncă, să tot învețe el chimie și medicină și tot ce-o pofti, tot cumulard și vânător de câștig în socoteala altora va rămânea.

Vom reveni asupra cestiunii educației în școalele noastre, precum și asupra rolului ce l-ar putea avea, deși nu-l are, studiul clasicității pentru creștere. Deocamdată observăm numai că cearta care-n Apus s-a încins între partizanii educației și aciia ai utilitarismului la noi nu există, pentru că nu există nici educație, nici utilitarism în învățământ, ci o grămădire nesistematică de tot soiul de obiecte, o încărcare a programelor cu tot soiul de materii, din cari nici una nu se-nvață cum se cade. Cităm o singură materie, pentru ca să se vază stârpiciunea unui asemenea învățământ. Din clasa I primară până la cea supremă liceală se învață gramatica într-un chip ori într-altul: românească, latinească, grecească. Ei bine, există bacalaureați, mai mult, există profesori de facultate cari nu știu a scrie în nici o limbă din lume o frază corectă. Dar oare când aparatul gândirii, identic cu acela al limbei, e atât de neglijat, ce s-o fi alegând din așa-numita știință a acestor oameni, din mulțimea de coji indigeste a unor cunoștințe străine pe cari pretind a le avea în cap?

❦