[22 ianuarie 1880]

Nenorocitele astea de țări ale noastre sunt de mult, dar mai cu seamă de la fanarioți încoace, scena unui joc de intrigi internaționale cari se țes, se încâlcesc, dar din nenorocire se discâlcesc totdeauna în defavorul lor și mai cu seamă a elementului românesc din ele.

De se face un drum de fier, el devine calea mare de imigrațiune a tuturor vagabonzilor și a criminalilor din statele învecinate, căci România a devenit mlaștina de scurgere pentru tot ce e moralicește și economicește nesănătos dincolo de granițe, pentru tot ce fuge de muncă, pentru tot ce se simte urmărit de înrolarea în armată, de poliție și de justiția penală. Astfel, bunăoară, toți criminalii din Austro-Ungaria cari se prind din fugă, pe drumul spre România se prind, căci aci e țara libertății, egalității, fraternității și a părintelui acestora, C.A. Rosetti, a cărui nume slăvit va fi de toate veniturile de acum și pururea și în vecii vecilor.

Christ a fost reprezentantul săracului cinstit și harnic. Antihrist e reprezentantul săracului viclean și leneș, căci vicleșugul și lenea, tertipul și rușinea de muncă sunt cele două mari semne caracteristice atât ale roșilor ca colectivitate, esceptând pe puțini, cât și a elementelor străine pe cari ei mai cu seamă le favorizează.

Am susținut într-un rând că toate, absolut toate drumurile de fier din țară își încheie socotelele anuale cu pagubă, încât statul — și când zicem statul, zicem producătorul principal, țăranul — plătește din sudoarea amară a imensei și cumplit de săracei majorități a populațiunii române primblările perciunaților cetățeni din Galiția spre România, transportul mărfurilor proaste cari ucid până și umbre de meserie și meșteșug în țara noastră, reducându-se astfel totalitatea populației noastre, fie din orașe, fie din sate, la tristul rol de ilot producător de grâu pentru străinătate, o totalitate care ea însăși nu se hrănește cu grâu și cu mălai. E evident, și pe toată scara societății se observă, că rasa română în genere decade, că ajunge la disselecțiune, la maimuțire.

Aducă-și cineva aminte de ce erau Bucureștii în zilele lui Vodă Cuza: un oraș românesc. Ce sunt astăzi? Un oraș străin. Nu vorbim de zilele mai vechi ale lui Ghica Vodă, în care puternica organizație a breslașilor făcea aproape cu neputință pătrunderea unui străin în organismul economic al nației, vorbim de-o vreme în care fraza își luase deja vânt, de o vreme în care exista deja un ziar ca „Românul“, care învenina țara în contra Domnului și pe Domn în contra țării. Și totuși Bucureștii erau încă un oraș creștin și românesc. Nu vedeai o firmă străină în Lipscani de pildă, astăzi devin rare cele române.

Și de ce asta?

Pentru că din toate s-au făcut politică internațională.

Singur d. Brătianu a spus-o în Senat că cestiunea drumurilor dumisale de fier se trata, fără participarea țării, între Berlin și Viena. Dar orice cestie, orice fleac de cestie devine în timpul guvernului roșiilor o întrebare de existență sau de neexistență a țării.

Și bieții Domni din vechime cari, ca Petrea cel Șchiop, abdicau de la domnie ca să nu se sporească în zilele lor haraciul Porții cu o mie sau două de galbeni, sau Miron Costin cronicarul, care și-a pus viața la mijloc și a pierdut-o pentru că Vodă Cantemir sporise birurile! Un om care renunță la domnie pentru a scăpa țara de o dare, un altul care-și dă capul călăului pentru onoarea de a fi protestat contra unui spor de bir! Și nu era un desperat ce n-avea ce pierde Miron Costin, căci avea o sută de moșii bine numărate pe fața pământului Moldovei.

Astăzi… astăzi e cu totul altceva. Astăzi nu mai e cum era în zilele mocanilor celor greoi și cinstiți, pe care-i durea inima de biata țara asta, izbită din toate părțile de oarde de sute de mii, cari se sfărâmau de marginea colțoroasă a ei ca talazurile mării de stânci. Astăzi, dacă vor să vie tătarii, îi poftim noi înșine, le facem drum de fier ca să călătorească huzurind de bine și-i primim cu pâne și cu sare, ca pe Domnii țării.

Ce prost era de pildă Matei Basarab care, dacă afla că un străin cumpărase o moșie în țară, scotea numaidecât bani din pungă și i-o răscumpăra numaidecât, pentru ca nu un străin să fie proprietar în țară.

Astăzi teoria de „om și om“ e la ordinea zilei și în America Orientului domnesc ideile civilizației moderne, cărora trebuie să le facem concesiuni că de nu … ne șterg de pe fața pământului.

Ei, au trecut vremile acelea. Ne-am subțiat, ne-am civilizat. În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă dar grea, cu multele ei locuțiuni, îi cam jena pe prietenii noștri, am dat-o de o parte și am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă știe nițică franțuzească, o învață într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care, în înțelegere cu Domnii de atunci și cu-n sinod general al bisericei noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită în palat, în colibă și-n toată românimea, și-ar face cruce creștinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie și păstrul limbei, n-o mai înțelege.

Dar Varlaam era un prost. În zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea să fie.

Dar să venim iar la vorba noastră. În mai multe rânduri am spus că dacă toate mărfurile și toți călătorii din România s-ar transporta gratis pe cheltuiala visteriei, cu carul și cu teleguța, tot statul n-ar cheltui atâta cât plătește ca anuitate pentru drumurile de fier. Atât de neînsemnată este producția noastră. Cu drumurile de fier ale d-lui Brătianu, las-că transportul e scump pentru marfă și călător, dar mai plătește și Statul un adaos anual de zeci de milioane. Adică curat negustoria lui Nastratin.

Cu toate acestea credeți că roșii au învățat minte din cazul lui Strusberg și nu au de gând a mai da asemenea lucrări publice în întreprindere?

Nu mai departe decât în numărul de ieri foaia patrioților ne promite un frumos drum de fier spre Chiustenge, împreună cu-n măreț pod peste Dunăre.

Se va întreba cineva: „Nu văd patrioții că toate lucrurile acestea or să ție bani, nu văd că marea mulțime a contribuabililor își vinde munca pe ani înainte ca să plătească birurile? Nu văd patrioții că trebuie să binecuvânteze ceasul în care espiră o seamă de datorii publice pentru a nu le mai reînnoi? Nu văd onor. patrioți că ceea ce e mai necesar, dacă e la adecă, e armarea până în dinți, nu concesiuni noi de drum de fier și de poduri pe uscat?“

Ba o văd prea bine, dar iarăși politica internațională e pretextul pentru noua eră a concesiilor, care se va inaugura îndată ce se va curăți cabinetul de elemente eterogene.

Oricare om cu cât de puțină judecată trebuie să-și fi zicând: Nebuni sunt oamenii aceștia de confundă o țară agricolă, c-o producție prin natura ei mărginită la un maxim oarecare, cu țări industriale a căror esport și import se suie la miliarde? Geaba; parcă vorbești într-un pustiu!

Trebuie — răspunde „Presa“ — a stabili între statul român și puterile Europei raporturi de amiciție și de interese reciproce, ca în orice eventualitate să avem în favoarea noastră simpatia și sprijinul lor.

Cu alte cuvinte trebuie să rămânem iloți ca să avem onoarea de a fi prenumărați între slugile plecate a tuturor puterilor. Numai cu acest preț puterile vor ținea la noi, cum au ținut la bieții turci, Dumnezeu să-i ierte.

Această politică a „Presei“, grozav de subțire, secondată cu multe parafraze liberalo-naționale de cătră cei din Strada Doamnei, nu intră în capul nostru și o denunțăm publicului, ca să vază ce ne așteaptă. Acel pasaj al „Presei“ însemnează ca să ne dăm economicește legați de mâni și de picioare, ca egiptenii, pentru ca să ni se permită de a respira.

Noi, cari am văzut că purtarea d-lui Brătianu în toate ocaziile se împrumută minunat la o cheie oarecare — aceea a politicei panslaviste — repetăm: Căile Stroussberg trebuiau votate, coûte que coûte, pentru transportarea armiei împărătești la marginea Dunării; podul peste Dunăre se va face, coûte que coûte pentru a uni slavii de sud cu cei de nord prin locul predilect al migrațiunilor din toți timpii, pe la vadul lui Isac, prin Scythia minor.

Cu toate întreprinderile d-lui Brătianu se împlinesc pururea două scopuri: 1) se împovărează și se secătuește pe deoparte poporul român, spre a deveni incapabil de împotrivire, 2) se creiază înlesnirile cele mai esențiale pentru transportul armiior împărătești.

Iar marele om de stat joacă rolul pe care l-am prezis din capul locului: acela al supapei de siguranță, acela al omului intereselor apusene.

Știm foarte bine că aceasta se va numi iarăși o insinuațiune, dar, din nenorocire, cheia noastră se potrivește într-un mod fatal cu toate actele politice ale d-lui Brătianu.

❦