[25 martie 1880]

Bătuți pe toată linia atât prin evidența strivitoare a actelor lor cât și prin tăria argumentelor adversarilor, confrații noștri liberali-naționali, cum își zic de la războiul franco-german încoace, maimuțărind când pe franceji, când pe nemți, și atribuindu-și numirea unor partizi cu un succes oarecare politic, s-au încruntat și s-au oțerit înlăuntrul sufletului lor, încât caută nod în papură, cum zice românul, și, fiindcă nu pot răspunde la argumente cu argumente, se agață de pretexte pe care singuri le inventează, singuri le combat. Caută adecă pricina cu lumânarea ca și comites missi, judecătorii pribegi ai vechilor noastre domnii, ce erau trimiși în lungul și-n latul țării să judece procesele dintre oameni și, fiindcă nu găseau nicăiri certe și gâlceavă, ci pretutindene bună pace, scorneau zurba între creștini, ca să le treacă de urât, să aibă ce judeca și să câștige bani de ciubote (precum se numeau pe atunci taxele judecătorești) adecă plată pentru alergătură.

În mod febril ne caută pricină de vorbă. Astfel în revista de la 21 mărțișor (2 prierel) „Românul“ vorbind de strălucirile cu care a fost primit d. Brătianu de către împărați și de cătră colegii săi, cancelarii ăialalți, ne insinuă nouă sau opoziției întregi, nu mai știm, că am fi zis despre d. Brătianu ba că vrea să intre în alianța austro-germană, ba că vrea să ridice România la regat etc.

Ce am zis noi în privirea aceasta? Am înregistrat toate, absolut toate relațiile ziarelor străine câte ne-au venit sub mână și am adaus că nu ne place ostentația, nici înclinările politice prea accentuate.

De ce am zis-o? Pentru că roata lumii schimbătoare este și pentru că ne cunoaștem lungul nasului, pentru că modestia e haina ce i se cuvine unui popor mic ca al nostru și pus între împărății mari.

Obstentațiunile cu împărățiile cele mari sunt bune? Nu, zicem noi, pentru că împărații, Dumnezeu să-i ție mulți și fericiți ani, ei se ceartă, ei se-mpacă, iară noi, ținând parte când unuia când altuia, ne discredităm când la unul când la altul, și când or fi pe împăcate sunt în stare să ne privească ca pe un fel de obiect de compensație. Tocmai d. Brătianu are un caz foarte recent în viața sa politică, vorba Congresului de la Berlin. Tur-vur se certau împărățiile, de gândeai c-o să se prăpădească lumea, și, când colo, ce aruncară în gura lupului? Basarabia. Geaba n-am vrut război, ori geaba l-am fi vrut, tot pe pielea noastră s-au împăcat lucrurile; pe-a noastră și pe-a turcului, sărmanul, care-a plătit și cui n-a fost dator para frântă. Austria i-a luat Bosnia și Herțegovina, Anglia Cyprul, Italia și Franța s-au ales cu câte ceva în Egipet ș.a.m.d.

De aceea nu ne spună „Românul“ ba de glorie națională, ba că bine s-au bătut oștirea noastră, ba că națiunea în sus, ba că națiunea în jos… Ce-a ieșit de-acolo? Pierdere materială, pierdere de oameni, știrbire de țară, rău. Bine s-au bătut românii, rea politică au avut și, de-i fi viteaz cât șapte, geaba ești dacă nu-i minte și înțelegere la conducători, ci fumuri deșarte.

Ne aducem aminte de-o satiră românească din 1821 care zice:

Bine izbuteam în toate dacă turcul n-ar fi fost
Vrednic numai în războaie, da-n diplomatică prost.

Tonul tragi-comic din epistoliile marelui prooroc din Strada Doamnei nu mai impresionează pe nimeni și în zădar aruncați praf în ochii lumii, căci rău stați înlăuntru, pentru că sunteți risipitori și nesinceri, rău în afară.

Într-adevăr, o depeșă din Londra, sosită alaltăieri după amiazăzi, ne anunță victoria partidului liberal. „Standard“ zice deja că regimul tory cată să se considere ca trecut; „Times“ deseamnă pe lord Granville, pe marchizul Hartington, șeful partidului liberal, și pe d. Gladstone ca eventualii însărcinați cu formarea noului cabinet. Acțiile anglo-franco-rusești se urcă; cele germano-austriace scad. Liberalii noștri, cari laudă atât de mult pe liberalii cei din Franța, i-ar dori pe cei engleji în gura Gheenei, pentru că victoria lor preschimbă gloriele culese de d. Brătianu în acte de imprudență politică.

N-avem nevoie să zicem că nouă toate acestea ne sunt foarte indiferente. Nici n-avem interese în Asia centrală, nici voim război cu unii sau cu alții, suntem plini de un egal respect pentru toate aceste nații mari cari au avut fericirea de a se dezvolta în linie dreaptă pe pământul lor, războindu-se din când în când, niciodată pe deplin subjugate, nații cu o cultură veche în urma lor, de la cari avem multe de învățat și în certurile cărora nici nu ni se cade să ne amestecăm. Certe-se ei în de ei, căci știu pentru ce, căci interese a zeci de milioane de oameni colidează, dar cu noi să fie toți prieteni, vorba lui Miron Costin spusă vizirului turcesc: „Îți place, logofete, că luăm Țara căzăcească?“ — „Place, escelență, și să dea Dumnezeu să vă-ntindeți împărăția peste toată lumea, numai peste țara noastră nu“.

Acum să venim la ridicarea la rangul de regat.

Opinia noastră este — spre mare mirare — identică cu a „Românului“. Într-adevăr, nu numai că aceste titluri sunt esclusiv de dreptul națiunilor de a și le da ele înșile, dar suntem pe deplin liberi de-a proclama statul nostru împărăție, hanat, taicunat, patriarhie chiar. Nimeni, absolut nimeni nu ne-ar opri de la aceasta.

Domnii noștri cei vechi erau neatârnați cu totul, suverani în puterea cuvântului. Încheiau tratate de comerț, de alianță ofensivă și defensivă, dar simțeau, în modestia lor, că un titlu mare ar căta să corespunză cu mai multă putere, de aceea se intitulau modest: „voievozi“ adecă „duci de oaste“.

E drept că în același timp Strațimir de la Vidin se-ntitula „Țari Blăgaromŭ“, adecă „împărat bulgarilor“, ceea ce nu oprea ca voievozii noștri să fie politicește și îndealtmintrelea mai ceva decât împărăția bulgărească din ținutul Vidinului.

Așadar evident că liberi suntem de-a pune orice titlu am voi statului nostru, precum e evident că o asemenea schimbare e pentru noi indiferentă.

Se poate însă ca în străinătate să se dea cu totul altă importanță acestor epitete de origine apuseană, cari au acolo altă rațiune istorică.

Dacă guvernul actual afectează însă o indiferență atât de mare asupra acestei schimbări de etichetă, întrebăm ce însemnătate să dăm proclamării regatului, care s-a făcut deja de către d. Dim. Brătianu în ziua de 10 mai 1877, când, în calitatea sa de prezident al Senatului, s-a adresat M. Sale Domnului cu următorul discurs cu ocazia aniversării a unsprezecea a suirii pe tron:

Până aci, în acea zi mare, suvenirile și aspirațiunile noastre singure erau mângâierea sufletelor noastre; astăzi, o vedeți Măria Voastră, toate animele debordă de bucurie… Când v-ați suit pe tron, v-am promis animele noastre și Măria Voastră ne-ați promis că veți face minuni cu poporul român. Astăzi am reînnodat firul de trei secole rupt al vieții noastre de națiune de sine stătătoare și de antegardă a civilizațiunii în Oriente…

Și Senatul, Măria Ta, este cuprins de grijile și de speranțele cari frământă și gâdilă anima Măriei Tale. Dacă vârsta noastră și esperiența ce dă vârsta (vorbă să fie) nu ne permit elanurile sublime cari fac eroismul junimii, eroismul nostru este sângele rece; sângele rece nu este nepăsarea, el este resemnațiunea conștiinței de a nu recula înaintea nici unui sacrificiu …

Cutează! cutează, cutează fiu al lui Friderich cel Mare, al lui Ștefan cel Mare și al lui Mihai Viteazul …

Europa, împreună cu noi, cu venerațiune și cu amoare va saluta în Măria Ta pe marele rege al României.

Din literă în literă stau lucrurile aceastea într-un act oficial tipărit în „Monitorul“ din anul 1877, nr. 106, pag. 3145.

Adecă, între noi vorbind și cu tot dinadinsul, nu s-ar cădea ca un prezident de Senat, un ministru plenipotențiar să fie, de nu altceva, cel puțin om serios?

Apoi animele cari debordă, grijile cari gâdilă anima, resemnațiunea conștiinței de-a nu recula, între noi fie zis, vorbe de om serios sunt?

Dac-ar fi fost vara, pe vremea căldurilor celor mari, tot am mai înțelege, dar deja la 10 mai, când e încă răcoare…?

❦