[26 august 1880]

Onorurile câte i se fac M. S. R. Domnitorului în străinătate, precum numirea sa de șef al unui regiment austriac și al unuia german, nu sunt desigur lucruri cari ne-ar putea displăcea. O onoare făcută Domnului e totodată făcută nației românești și chiar dacă badea Toader și moș Dumitru n-ar avea deplină conștiință despre însemnătatea unor asemenea dovezi de distincție, totuși credem că asupra lucrului în sine nu încape nici o discuție, de vreme ce o distincție, sub orice împrejurări ar veni ea, cată a fi privită ca atare, mai ales când vine de la puteri străine. Dacă noi am făcut vrodată vorbă asupra acordării de semne de distincție, aceasta a fost în privirea celor românești, câte s-au dat în țară și pentru țară. Aci numai cestiunea meritului sau nemeritului ne pare discutabilă, unde ea poate avea vro influență asupra spiritului public, unde un „bene-merenti“ dat unui om fără de merit naște în cetățeanul privitor neîncrederea în autoritatea țării sale. Întru cât însă țara sau cetățenii ei primesc semne de distincție din străinătate, am afirmat totdeuna cu deplină bună-credință că un asemenea lucru, fiind indiferent și inapreciabil pentru spiritul public, e o onoare ce se face țării noastre, bună sau rea cum este, tale quale.

Din nefericire însă știrile unor asemenea măgulitoare distincții nu ne vin fără înțeles politic. Din contra, deodată cu ele ni se vorbește de-o alianță austro-germano-română ș.a.m.d.

Dacă s-ar întâmpla ca noi românii să locuim în Peninsula Pireneilor sau în Insulele Britanice poate că am striga mai mult, dar ne-ar păsa mai puțin. În poziția geografică în care suntem însă, ne pasă mult, deși vorbim puțin. Conservatori și în opoziție fiind, nu facem politică externă. N-o prea facem nici când suntem la guvern; dar asta-i altă cestiune. Și ce politică exterioară am și avea de făcut? Principiul fundamental al politicei exterioare a României e cunoscut și de copiii din clasele primare, precât au studiat viața Domnilor noștri. Vecinii noștri au fost totdeuna prea mari, noi totdeuna prea mici. Contra unor agresiuni directe ne-am apărat cu arma în mână; dar, biruiți sau biruitori, am dovedit întotdeuna că apărarea existenței noastre naționale nu e nici pentru noi o glumă, precum nu e pentru nici un popor care ține la el însuși, la felul său de-a fi. Dar agresori noi înșine n-am fost nicicând, și desigur cu drept cuvânt. Pe de altă parte, dacă îndrăznim a zice că suntem tot așa de bine sans peur et sans reproche ca oricare altul, situația noastră escepțională ne învață că una din condițiile, de nu ale existenței, dar ale păcii și dezvoltării noastre liniștite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii și să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanția neutralității noastre. E însă asupra oricărei îndoieli că, arătând prea mare înclinațiune pentru o parte indispunem pe cealaltă, ceea ce e cel puțin foarte imprudent, pe lângă aceea că e cu totul nefolositor. Imprudent, pentru ca actuala grupare a puterilor europene e departe de-a ne da de mai nainte siguranța unui succes oarecare, și pe noi numai siguranța ne-ar putea determina. De ce numai siguranța? Pentru că alte puteri riscă în asemenea întreprinderi influența, gloria sau chiar o mică parte, în genere contestabilă, de teritoriu, iară noi riscăm însăși viața statului nostru, însăși existența națională. Deosebirea e cât cerul de pământ. Ce ar risca Anglia într-un eventual război? Nimic esențial. Ce Italia, Germania, Austria, Franța? Lucruri mari fără-ndoială, dar nu totul pe o carte, nici una din ele nu joacă va banque. Noi, în alianță cu oricine am fi, riscăm totul. Mult ori puțin, e indiferent, destul că e la mijloc bunul principal pe care-l putem pierde dimpreună cu toate celelalte: esistența autonomă a statului nostru.

Am discutat mai întâi pierderile eventuale pentru că în asemenea întreprinderi acestea sunt totdeuna sigure, precând câștigurile sunt în cele mai dese cazuri iluzorii.

Dar ce am putea câștiga ca aliați într-un eventual război?

Aliați cu o parte, Basarabia — se zice. Se-nțelege că discutăm aci în mod platonic, rezumând câte se zic, dar punând puțin preț pe ele. Să admitem deci, fără a concede, că acestea ar fi făgăduințele ce se pretinde că ni se fac dintr-o parte. O asemenea împrejurare ar presupune o paralizare a Rusiei în politica ei balcanică, paralizare față cu cei mari, căci față cu noi ar rămânea pururea supraputernică și desigur oricând gata de-a ne răsplăti cooperarea în contra ei. O asemenea paralizare ar ridica și mai mult influența deja prea mare a Apusului în țara noastră, și dacă astăzi suntem un teren de colonizare pentru prisosul populației austriace și germane, atunci am deveni o colonie curată.

Aliați cu cealaltă parte, ni se promit Bucovina și Ardealul; adecă vorba vine, căci despre posibilitatea unor asemenea lucruri orice om serios știe de mai nainte ce să crează. Dar să presupunem, fără a admite, că așa ar fi. Ei bine, e posibil ca Rusia să voiască serios a-și mări și întări, într-un mod indestructibil, piedica ce se opune până azi la unirea slavilor de nord cu cei de sud? E probabil ca, din moșoroiul din calea ei, ea însăși să contribuie a face munte de piatră? Așadar, alternativa aceasta nu e bună nici măcar ca poveste de înțărcat copiii, necum ca combinație politică. D. Brătianu era odată apostolul acestei politice esterioare, și consecuent ar fi fost din parte-i s-o urmeze înainte; dar consecuența este partea slabă a așa-numiților oameni de stat de la noi.

Din cele espuse se vede că și o parte și alta, întru cât cred în alternative ca cele de sus, sufăr de iluzii și imprudente și nefolositoare. Interesul nostru este ca amândoi vecinii să fie egal de puternici, pentru ca să-și țină totdeuna cumpăna; încolo, urmărind de sute de ani planurile lor de politică tradițională, ei se ceartă, ei se-mpacă, și noi am trebui să n-avem nici un amestec în aceasta. Deja, din punctul de vedere al simplei modestii, ni se pare că oficioșii fac prea mult vânt și-și dau un aer prea important, necum din punctul de vedere al unui prudent patriotism.

Dar așa-i tagma patrioților reversibili. Piară țara, numai de ei să se vorbească. Dac-ar merge din rău în mai rău, puțin le pasă; cosmopoliți cum sunt, neavând nici tradiții de păstrat, nici patrie de pierdut, foarte ușor și-ar regăsi cei mai mulți o patrie poate mai proprie undeva dincolo de Dunăre, unde ar începe a se gera în prooroci ca și la noi.

Noi credem însă că o atitudine rezervată și modestă în certuri cari nu ne privesc ar aduce fructe bune în orice caz. Biruitorul nu ne-ar putea lua în nume de rău o atitudine care ni se impune prin poziția noastră; biruitul, dacă biruit ar fi, ne-ar fi încă și mulțumitor. În orice caz, când o condiție chiar a existenței noastre este nu numai bună-voința, dar chiar tăria amânduror vecinilor, e o politică puțin prudentă cea de înclinații manifeste care se răsfață acum peste graniță!

❦