SCHOPENHAUER ÎN FRANȚA

[26 august 1880]

D. Jules Claretie, un cunoscut foiletonist francez, scrie în „Le Temps“ că o carte a lui Schopenhauer e atât de mult la modă, mai cu seamă între damele Parisului, ca și Alexandre Dumas-fiul.

Pesimismul adesea ironic al filozofului a sedus pe pariziene, încât Aforismele pentru înțelepciunea în viață se citesc ca un roman scris în gustul zilei. E o plăcere a vedea mâni frumoase răsfoind cartea filozofului german. Cunoscătoarele noastre nu se mulțumesc numai a fi în curentul frumoaselor litere; nici secretele filozofiei nu trebuie să le scape. Cunosc saloane — urmează foiletonistul — unde conversația ajunge până la etnografie și antropologie și unde se tratează despre originea vaselor luându-se ceaiul.

Pricep foarte bine succesul lumesc al lui Schopenhauer; căci în Franța iubim paradoxul.

Ne place să fim seduși, dar ceea ce ne fermecă și mai mult e de-a fi uimiți. Și ce mai pleznitori speriitoare ne scoate Schopenhauer și ce artificii scânteietoare ne face să răsară în ochi! Onoarea cavalerească e una din plagele societății moderne. Lumea propriu-zisă, unde nu se preschimbă decât banalități, constituie „bancruta declarată a cugetării“. Nimeni nu ne iubește, nimeni nu se iubește decât pe sine însuși sau cel mult pe copilul său. Onoarea femeiască e un cuvânt deșert. Onoarea bărbaților e o formulă. Cei vechi, cari erau oameni foarte onești, erau pălmuiți pe uliță și nu se simțeau dezonorați prin aceasta. Cato și Socrat au fost, cum am zice, fățuiți în chipul acesta și nici Cato, nici Socrat nu erau niște lași. Filozoful Crates a primit de la muzicantul Nicodrom o palmă atât de grozavă că fața înțeleptului era toată, umflată. Crates își atârnă pe frunte o tăbliță cu inscripția: „Nicodrom a făcut-o aceasta“ și Diogen din Laerta ne povestește că „această răzbunare a acoperit c-o rușine estremă pe flautistul capabil de-o asemenea brutalitate“. Răzbunare lesnicioasă, dar care ar părea foarte puțin satisfăcătoare unui gentleman. Și așa mai departe.

Schopenhauer are asemenea observații și exemple, cari dau filozofiei pesimiste hazul glumei. Nu știm într-adevăr dacă îndealtmintrele nu are cuvânt, căci se pot citi în jurnale preschimbări de scrisori semnate cu nume cu particule în cari oamenii se tratează în genere de mizerabili, prețuind onoarea pe câțiva fiorini. Schopenhauer ar fi zâmbit cel mult sau nu s-ar prea fi mirat. Acest înțelept egoist nu credea decât în el însuși și în singurătate. El zicea că cineva trebuie să raporte totul la sine însuși, știință și fericire. „Într-o lume astfel făcută, zice el frumos, acel care are mult în sine însuși se aseamănă unei odăi în care strălucește bradul de Crăciun, odaie luminată, caldă, veselă, în mijlocul ninsorilor și al gheței unei nopți din decembrie“.

Și tocmai acest filozof al interiorului, opus esteriorului, e pentru moment acela pe care lumea, lumea lumească îl adoptă, pentru a-l discuta poate, pentru a glumi în seama lui, pentru a-l suci dacă se poate, dar pentru a se ocupa de el cu toate acestea. D. Caro, care a publicat asupra pesimismului o carte atât de remarcabilă, a făcut poate credit pesimismului. A combate unele doctrine va să zică a le semnala.

La urma urmelor, filozofii sunt la modă etc.

Tonul de superioritate și citarea de fraze rupte dintr-un întreg de argumentație e, după a noastră părere, o dovadă și mai mult pentru teoriile pesimiste ale lui Schopenhauer, asupra jurnaliștilor de ex.

Asupra cărții însăși se scrie în „Le Temps“:

„Biblioteca științifică“ a făcut să se traducă pentru întâia oară în limba franceză Aforismele pentru înțelepciunea în viață. D. Cantacuzin s-a însărcinat cu aceasta. Înțelepciunea în viață e, pentru Schopenhauer, arta de-a o face pre atât de plăcută și de fericită pre cât se poate; e lesne de înțeles ca o asemenea învățătură să fie de natură a atrage o mulțime de discipoli; și colaboratorul nostru, D. Jules Claretie, a semnalat ieri succesul de curiozitate pe care l-a repurtat această carte abia apărută. Schopenhauer propune să se boteze cu numele Eudemonologie acest tractat al vieței fericite. Acest sujet n-a mai fost tratat decât de Aristotel în capitolul al V-lea al cărții I al Retoricei, însă în termeni foarte scurți, și apoi de Cardanus în cartea intitulată: De utilitate ex adversis capienda. Traducerea d-lui Cantacuzin vine deci foarte la-ndemână, ceea ce nu va să zică însă că ea e în orice punct o lectură ușoară pentru profanii cari nu cunosc decât din nume filozofia lui Schopenhauer. Limba franceză e, în genere, o strecurătoare minunată; traducătorul e foarte abil; însă n-a atârnat totdauna de el de-a face absolut inteligibil în traducțiunea sa ceea ce nu era astfel nici în textul original.

Adăogăm, în urma acestor citate, că traducerea cărții în cestiune e făcută în România și de un român.

E cunoscut că orice doctrină care cuprinde multe adevăruri spuse fără înconjur și în termenii cei mai proprii nu numai surprinde, dar respinge chiar pe oamenii obicinuiți a-și esplica toate după alte formule și cu alte cuvinte. Schopenhauer e dintre autorii aceia cari nu vor avea a se teme de soarta celor ce scriu de azi pe mâine. E drept că multă lume va fi jignită la citirea cărților lui, îndeosebi toți aceia cari fac din scris și învățătură o meserie; dar lumea va ajunge a se împăca cu multe din adevărurile pesimiste ale filozofului. Îndealtmintrelea găsim că se comite un mic abuz luându-se numai pasaje ad libitum din teoria lui asupra duelului, teorie care se bazează pe lipsa deplină a acestui obicei germanic în anticitatea luminată. Se povestește bunăoară că Marius ar fi fost provocat la duel de un duce teuton: „Dacă vrei să mori numaidecât, spânzură-te!“ i-ar fi răspuns Marius. Asemenea i se atribuie lui Cezar o purtare analogă când Antoniu i-ar fi cerut lupta personală. „E vro comparație între noi?“ răspunse Cezar. „Eu, murind, pierd lumea, al cărei stăpân am devenit; tu, murind, nu pierzi nimic. Nu primesc“. Citându-se numai pasaje dintr-o argumentare strânsă se aruncă o lumină piezișă asupra unui autor și i se falsifică ideile. Multe din opiniile autorului pot fi controversate; cestiunea e ca să i se răstoarne argumentarea, ceea ce e mult mai greu decât a face haz de lucruri cari, rupte din context, se par ciudate la prima vedere.

❦