[27 septembrie 1880]

O blândeță estraordinară pătrunde articolele „Românului“ privitoare la cestiunea dunăreană. Organul guvernului — îndeosebi învățatul și profundul d. Costinescu par exemple — are modestia de-a face lecții de economie politică d-lui baron de Haymerle și de a-i dovedi, condei cu condei, că din actuala situație Austria are un câștig enorm și c-ar pierde prin preponderanța pe Dunăre. Argumentațiune specioasă, făcută de ochii burgejilor noștri, pentru ca organul guvernamental să aibă aerul de-a apăra interesele țării. Totodată se reamintește în acele articole că importul Austriei la noi a crescut din cauza convenției comerciale. Aceasta en passant, ca o zgârietură adresată partidului conservator. O altă gazetă roșie, cu care nu discutăm nicicând decât poate în glumă, spune aceleași lucruri pe un ton mult mai înalt, susținând că guvernul patrioților e implacabil față cu exigențele Austriei și că toată vina cuceririi economice e consumată prin convenția comercială austro-română.

Oare n-am putea să facem odată un alibi acestei convenții, ca să vedem cine e în adevăr cel ce-a încheiat-o?

Acest alibi e lesne de făcut.

Luni, la 30 iuniu 1875, „Românul“ a apărut cernit cu margini negre, în doliu.

Ieri, 29 iuniu, s-a înfipt cuțitul pînă în mîner în pîntecele României; corpul ei, palpitînd încă, fu îmbrîncit la picioarele comitelui Andrassy.

În ziua de 29 iuniu 1866, Camera a făcut cel mai mare act de autonomie, a dat țării Constituțiunea.

În ziua de 29 iuniu 1875, Camera a votat actul prin care se dă d-lui Andrassy în posesiune comerțul țării, industria țării, Dunărea cu țărmurile ei, orașele și satele țării, vămile, și chiar dreptul țării de-a legifera.

În zilele de 29 și 30 iuniu 1866, națiunea toată s-a înveșmîntat în haine de serbare și din inimă a strigat:

Trăiască Carol I, Domnul constituționale al liberei ș-autonomei Românii!

În zilele de 29 și 30 iuniu, toți românii creștini, și chiar izrailiții pămînteni, dacă au simțîminte românești, trebuie să puie veșmintele de doliu și să suspine!

Contele Andrássy este Domn, suveran absolut al robitei Românii!

La 1 august deja „Românul“ începe publicarea unei serii de articole prin cari s-arată că prin acea convenție se restrânge suveranitatea noastră interioară.

La 5 septemvre 1875 „Românul“ ne încredințează că unanimitatea a tot ce e inteligent și luminat în țară conjură pe Domnitor să nu sancționeze actul ce aservește România către Austro-Ungaria.

Și, într-adevăr, se începură vestitele pantahuze. Cu jalba în proțap, marele partid roșu conjura pe M.S. să nu cumva să sancționeze convenția comercială.

Care era poziția partidului conservator în acele împrejurări? Se presimțea foarte bine deschiderea cestiunii Orientului, ba putem zice că, din momentul în care d. Nicolae Crețulescu a fost trimes la Berlin ca agent diplomatic, exista la unii ideea de-a lua parte la război. Dar această idee nu era împărtășită de conservatori. Era vorba de-a se pune totul în mișcare pentru ca independența României să fie recunoscută înaintea deschiderii cestiunii orientale, înaintea războiului eventual. Formal, independența se recunoștea prin încheierea de tratate de comerț stabilite de-a dreptul între România și puterile vecine. Poate că încheierea reală a unui tratat nici nu era de nevoie; era îndeajuns înclinațiunea vădită și în public formulată a vreunei puteri de-a-l încheia.

M. Sa a ascultat sfatul opoziției de-atunci și n-a sancționat convenția. Așadar, iată că d-nii Rosetti-Brătianu aveau situația în mână. La 29 iunie s-a votat în adevăr convenția de Adunare, dar lună după lună trecu fără ca să urmeze sancțiunea. În sfârșit, trecu anul 1875 întreg, vine ianuarie, martie, aprilie 1876 — și convenția tot nu se sancționează.

La 3 mai se dizolvă Adunarea care o votase.

Ei bine, n-ar fi fost natural ca d-nii miniștri să aștepte convocarea nouăi Adunări și s-o consulte dacă un act pentru care Corpul legiuitor fusese dizolvat trebuie sau nu supus sancțiunii domnești?

N-au așteptat.

Conservatorii au așteptat zece luni fără să supuie sancțiunii domnești o lege contra căreia se ridicase opinia publică. Ministerul liberal nici o lună: la 27 aprilie 1876 a fost numit, la 3 mai a dizolvat Camera, la 20 mai s-a sancționat convenția! …

Să nu se uite însă o împrejurare capitală. Sunt siguri roșii că, după căderea d-lui Boerescu din ministerul conservator, colegii săi erau atât de absolut plecați de-a o supune sancțiunii? Întârzierea ar dovedi contrariul, dar dovedește, în orice caz, un mult mai mare respect de opinia publică, decât l-au avut vrodată liberalii.

Dacă convenția austro-română cuprinde o vină sau o neprevedere, desigur partea cea mai nensemnată a vinei e a partidului conservator. Căci voturi date de Camera dizolvată tocmai din cauza acelor voturi nu pot obliga nicicând o țară, și o lege obligatorie n-a devenit convenția decât din momentul în care a trecut prin toată filiera. Punctul

culminant, hotărâtor, iscălitura țării, n-o putea da decât Domnul, și Domnul n-a dat-o decât îndemnat de liberali. Din contra, a ținut-o in suspenso unsprezece luni de zile, aproape un an.

Deci, al liberalilor este meritul de-a fi supus sancțiunii domnești un act prin care „s-a-nfipt cuțitul pînă-n mîner în pîntecele României; iar corpul ei, palpitînd încă, a fost îmbrîncit la picioarele contelui Andrássy“; un act, în fine, pentru care „toți românii creștini, și chiar izraeliții pămînteni, au trebuit să-mbrace veșminte de doliu și să zică: Contele Andrássy este Domn, suveran absolut al robitei Românii!“.

❦