[28 martie 1880]

E atât de uimitoare știrea despre demisiunea întemeietorului Imperiului germanic, e atât de mare omul și evenimentele legate de numele său, încât citim de două și trei ori cu atenție telegramele sosite din Berlin și din Londra pentru a ne încredința dacă într-adevăr așa este, dacă într-adevăr principele de Bismarck este acela care, pentru o majoritate de două voturi într-o cestiune de minimă importanță, depune din mânile sale conducerea unui popor de aproape cincizeci de milioane, a unui popor care și-a făurit soarta prin războaie de un succes arareori pomenit în istorie și care încearcă a câștiga o necontestată supremație în conducerea afacerilor globului nostru.

Într-adevăr mică e cauza invocată pentru retragere și prea amănunțit e descrisă pentru a fi cea adevărată. El și-a dat oficial demisia în urma unui vot al Consiliului Federal asupra unei cestiuni a timbrelor; în Consiliul, compus din reprezentanții statelor germane, discutându-se legea aceasta, s-au ivit un dezacord între membri asupra impozitului timbrului la plata mandatelor poștale și s-a respins cu o majoritate de 30 voturi contra a 28. Cele 30 de voturi nu reprezentau decât o populație de 7 și jumătate milioane, pe când minoritatea reprezenta o populație de 30 milioane; 16 voturi ale statelor mici erau în mânile a doi membri ai Consiliului. În urma unui asemenea incident marele Cancelar își dă demisia, zicând că nu poate susținea votul majorității îndreptat contra Prusiei, Bavariei și Saxoniei.

Un principiu cată să stabilim din capul locului: „cu cât mai mică cauza invocată cu atât mai serioasă demisia“, căci, dacă ar fi fost o cestiune mare în discuție, demisia ar fi fost un ultim și escelent mijloc de presiune, dar, față cu o cestiune atât de neînsemnată, ea apare, în toată seriozitatea ei, izolată cu totul de cauza invocată. E prea adevărat că împăratul german a răspuns prin cuvântul „niciodată!“ la cererea principelui de a i se primi dimisia, e asemenea adevărat că principele, deși și-a reînnoit cererea, bazând-o pe zdruncinarea sănătății sale, totuși împăratul nu se va putea lipsi de sprijinul puternic al cancelarului său, încât din capul locului cată să aprețiem cu rezervă evenimentul acesta; însă, făcând cu totul abstracție de la realizarea dubioasă a retragerii dorite de marele concelar, voința sa, esprimată și repețită pân-acum în două rânduri în mod formal și oficial, ne dovedește că evenimente grave cată s-o fi motivat.

Deși nu ne simțim în stare a dezvăli adevăratele cauze ale acestei demisii, totuși o enumerare pur și simplu a evenimentelor ce se petrec paralel cu acesta ne va da de nu cheia, cel puțin mai multe elemente de înțelegere a faptului și ne-ar face să întrevedem și urmările unei eventuale persistări a cancelarului în hotărârea de a se retrage.

Fost-au demisia aceasta cauzată prin neînțelegeri ulterioare în afacerile interne ale împărăției sau trebuie s-o căutăm în alte întâmplări cu cari să poată avea vreo conexitate — iată întrebarea. Demn de recunoscut rămâne în toată mișcarea aceasta că trei deja din actorii de căpetenie ai Tractatului de la Berlin s-au retras de pe scena politică și al patrulea, cel mai însemnat, e pe calea de a se retrage; acest din urmă e însuși principele de Bismarck, președintele Congresului, ceilalți trei sunt contele Andrassy, care se adaptase cu totul colegului său, lordul Beaconsfield, care patrona alianța austro-germană așa de mult încât existau indicii că voiește a se asocia la ea ca al treilea, și în fine d. de Waddington, ministrul de esterne al Franței.

Ne aducem aminte că opozițiunea din Anglia a combătut politica lordului Beaconsfield ca prea aventuroasă, zicând că, împărăția engleză fiind destul de mare, printr-un amestec direct în politica esterioară a altor popoare și-ar îngreuia poziția și i s-ar crea complicațiuni esterioare cari, neevitându-se, ar putea degenera în întreprinderi și infructuoase și păgubitoare intereselor și prestigiului regatului. Lord Derby, purtătorul unui vechi și ilustru nume englez, om cu averi nenumărate și c-o influență politică adecuată și cu numele său istoric și cu averea sa, unul din conservatorii cei mai pronunțati, s-au despărțit de mult încă de ministeriul Beaconsfield și, prin aceasta, nu puțin au contribuit la întărirea opoziției ce o făcea deja cu atâta învierșunare partidul whigs. Au dispărut dar de la cârma statelor respective contele Andrassy, lord Beaconsfield, d. de Waddington, și principele de Bismarck încearcă asemenea a se retrage.

Nu știm dacă alegerile din Anglia și perspectiva unui minister Gladstone n-o fi paralizând planurile ce concepuse principele Bismarck în interesul patriei sale, pe lângă împrotivirea ce el o întâmpinase deja din partea împăratului, și dacă aceste alegeri nu vor fi contribuit și ele la rezoluțiunea sa.

Nu putem decât a pune aceste întrebări sub toată rezerva și așteptăm ca amănunte mai pozitive să ne lumineze până la ce grad bănuielele noastre pot fi întemeiate. Oricum de pe acum încă putem conchide că alegerile din Anglia erau deja îndeajuns de însemnate pentru a produce nu numai senzațiune, ci o prefacere generală în politica diverselor state și în constelațiunea alianțelor. Cu cât mai mult s-ar produce o asemenea dislocare de alianțe prin retragerea cancelariului?

Această problemă atât de grea se-nțelege că nu se poate slei prin indicațiuni repezi ca cele de față și cari se impun primei vederi. Ceea ce în Europa mișcă adânc se reflectă și în senzitivele europene, statele Răsăritului, prin curioase manifestațiuni. E știut că, întru cât politica partidului whigs s-au delineat în publicistică și discursuri, ea nu este diametral opusă tendențelor din Peninsula Balcanică precum era aceea a lordului Beaconsfield. În momentul deci în care se răspândiră primele știri despre victoria liberalilor, din Constantinopol firul telegrafic ne anunță încurânda schimbare a cabinetului și sancționarea cesiunii de teritoriu cătră Muntenegru, din Sofia ni se vesti numirea unui cabinet în care găsim pe d. Karavelof și pe alți patrioți bulgari de-o nuanță panslavistă, iar la noi se fac combinațiuni cari, prin fantasticitatea lor, sunt menite a avea o viață scurtă. Românul nostru, la care, spre norocul lui și necazul lumii, tot prevalează bunul-simț și gustul de satiră, ascultă cu cunoscuta lui nepăsare tot ce i se povestește ș-apoi încheie: „Toate ca toate, dar toți cancelarii ăilalți au căzut de la putere, numai doi au mai rămas: Gorciacof și… Brătianu!“

❦