Cum se petrec alegerile în Anglia, cum în România?

[27 martie 1880]

De bună seamă nu poate intra în spiritul nostru de-a adresa acelei țări mărețe, adevărat leagăn al libertăților politice, insulta că ea sau tronul ar putea suferi douăzeci și patru de ore măcar fără impunitate un guvern care și-ar permite acte de ignominie electorală ca acelea cari se petrec la noi. Pe de altă parte iarăși nu pretindem ca un stat tânăr și în starea de cultură în care se află al nostru să se poată asemăna cu un stat bătrân ca Englitera, carele însă, grație elasticității și sincerității în aplicare a instituțiunilor sale, are virtutea de-a reîntineri pururea.

Totuși ni se impune acest studiu, prin interesul de actualitate, din două puncte de vedere.

Deja într-un studiu precedent am demonstrat că ideea fundamentală care-a condus națiunea română de o jumătate de secol aproape în urmărirea țintei de-a întemeia o dinastie străină occidentală a fost de-a rumpe cu ideile bizantine cari începuseră a-și face drum în țările noastre și contra cărora francheța și lealitatea înnăscută a caracterului românesc simțea o adâncă aversiune. Aspirațiunile foarte legitime ale țării au fost de-a se apropia de cultura apuseană și de-a face ca, prin instituțiuni, moravurile să se îndrepte spre bine.

Un alt motiv al studiului nostru este că ni se oferă ocazia ca să răspundem unor critici ce ni s-au adresat de foile guvernamentale în contra teoriilor constituționale susținute de noi, ocolindu-se cauzele esențiale cărora noi atribuim starea bolnăvicioasă în care se află țara.

Ne-ntoarcem la alegerile din Englitera.

După informațiunile ce ni le dă „Journal des débats“ numărul deputaților ce sunt a se alege în Camera Comunelor e de 652. Lupta fiind foarte înverșunată între amândouă partizile, ar trebui să presupunem de fiecare colegiu cel puțin câte doi candidați, adecă în total 1304 candidaturi. După datinele electorale din Englitera fiece candidat trebuie să fie introdus de către un număr de cel puțin zece alegători, candidatura sa cată să fie afișată cel puțin cu cinci zile înaintea datei alegerii. Dar aci ni se prezintă ceva care nouă ni s-ar părea un fenomen. În loc de 1304 candidați nu s-au prezentat decât 1096. De bună seamă nu indiferentismul face pe partizi de-a nu-și prezenta la toate colegiile câte un candidat. În Englitera mai întâi nici nu se-ndeasă candidații, pentru cauze superioare de ordine morală; cum am zice fiecine are acolo o judecată mai dreaptă despre sine însuși, încât nu oricine se crede capabil de-a reprezenta în Parlament interesele generale. Acolo apoi apetiturile diurnelor, favorilor, misiunilor în străinătate, arenzilor, punerilor în slujbă nu împing la acea vânătoare de candidaturi care la noi privește deputăția, în cea mai mare parte, ca o mină californiană de afaceri lucrative, ca un mijloc de chiverniseală, ca o cale pentru a-și aduna bani albi pentru zile negre. În Englitera interese reale conduc și inspiră pe alegători și toți se dau de-o parte în fața aceluia pe care ei îl cred mai apt pentru apărarea acelor interese. Triumful acestui candidat este unica țintă ce-o urmărește alegătorul. Prefectul și subprefectul, zapcii și zapcilâcurile electorale, atâtea monstruozități de pe la noi, sunt cu totul necunoscute în Anglia, unde este întemeiat self-guvernamentul, unde adecă țara se guvernează în realitate prin sine însăși.

Deosebirea între numărul îndoit al scaunelor și acel al candidaturilor ambelor partizi — acest din urmă e cu două sute mai mic decât cel dentâi — se explică prin împrejurarea că, la colegiurile acele unde candidatura unui deputat are tradițiuni și este consolidată prin legături stabilite de mai-nainte între alegători și candidat, nici se mai încearcă altcineva de-a-și opune candidatura, nici din partea opoziției, nici dintr-a guvernamentalilor, căci acolo nu este locul surprinderilor, nici varga magică a guvernului nu exercită acea putere care improvizează și impune candidaturi cu douăzeci și patru de ore înaintea alegerilor.

Să venim acum la noi.

Vom lua de exemplu ultimele alegeri la Senat. Nu mai e astăzi pentru nimene un mister că dacă există undeva aparență de luptă și posibilitate pentru un membru al opoziției de-a străbate în Senat e numai în colegiul I.

La ultimele alegeri vedem persoana primului-ministru d. Ioan Brătianu pusă în cinci județe, aleasă în două.

La Prahova d. I. Brătianu cade contra d-lui G. Gr. Cantacuzino.

La Romanați d. I. Brătianu e ales contra d. general Florescu.

La Suceava d. I. Brătianu e ales.

La Dorohoi d. I. Brătianu cade contra d-lui Vasile Alexandri.

La Vlașca d. I. Brătianu cade contra d. general Florescu.

Într-un număr de treizeci de colegiuri candidatura personală a d-lui Brătianu apare de 5-6 ori.

Dar câte s-au mai denunțat cu ocaziunea verificării titlurilor în privirea altor alegeri, precum acea de la Pitești? Acolo au venit d-nu prim-ministru, a stat două zile într-un local alături cu sala alegerii, a chemat pe fratele d-sale, ambasadorul de la Constantinopol, apoi pe d. Radu Mihai, pe atunci prefect la Iași, și în sfârșit d-nii I. Brătianu, Dim. Brătianu, Gr. T. Brătianu chemat din Dobrogea, T.I. Brătianu, I.I. Brătianu, N.N. Brătianu, Ghiță Enescu, cumnat al primului-ministru, C.N. Petrescu (cumnat al ministrului justiției) apoi prefectul, directorul prefecturei și ceilalți funcționari au introlucat 26 voturi, din cari peste 20 funcționari, adecă o majoritate de 2, zi două, voturi contra d-lui Alex. Zisu — aceasta în orașul natal al d-lui I. Brătianu și ajutat de tot neamul.

Au mai cutreierat apoi Moldova nu doar ca să se informeze de suferințele ei, de prejudițiile ce i s-au cauzat prin război, ci ca să combată candidaturile opoziției și să escite dezbinări și ure între alegători pentru triumful prozeliților săi.

Așadar vedem figurând candidatura d-lui Brătianu pentru a zecea parte din întreg numărul candidaților, fără să mai amintim și pe ceilalți miniștri cari iarăși opuneau candidatura lor membrilor opozițiunii.

Dacă lord Beaconsfield la 652 colegiuri ar fi pus candidatura sa într-un număr proporțional cu acela al primului nostru ministru, i-ar fi trebuit copiii de pe ulițele Londrei și douăzeci și patru de ore nu l-ar fi suferit regina Angliei la putere.

Căci ce-am zis noi?

Dizolvarea unei Adunări însemnează consultarea țării din partea tronului. Dacă miniștrii, călcând toate conveniențele, se interpun între tron și popor comit un act anticonstituțional, prejudițiabil intereselor țării, prejudițiabil prestigiului Coroanei.

Când fapte de asemenea natură se tolerează la noi fără a fi imediat reprimate ele servă ca un premiu de încurajare pentru acei cutezători cari, în disprețul sentimentelor țării, nu se dau îndărăt dinaintea niciunui mijloc pentru a se sui sau a se menține la putere.

Succesul, ziceți d-voastră?

Apoi succes au avut partidul tory în Anglia. A pus pe fruntea reginei diadema imperială a Indiei, a cucerit pentru Anglia Canalul de Suez, au silit pe Rusia să se întoarcă sub zidurile Constantinopolului la Congresul din Berlin, au pus, prin tractatul privitor la Cipru, pe Turcia sub tutela Angliei, au purtat două războaie fericite și cu toate acestea… poporul englez s-a pronunțat contra acestui partid.

D-voastră, aliații unei mari împărății, ați văzut stipulându-se sine nobis despre țară în Tractatul de la San-Stefano și în cel de la Berlin, ați purtat un război zadarnic, devenit monstruos prin goliciunea și foamea ce au suferit-o armata noastră, ați pierdut Basarabia, ați suferit umilirea amestecului străin în autonomia dinlăuntru a țării și totuși națiunea vă aprobă?

Națiunea cea compusă din Brătienii adunați de prin Dobrogea și din toate unghiurile țării, națiunea de cumnați, nepoți, funcționari și păsuiți — da; însă nu națiunea aceea a cărei opinie cătați s-o amăgiți, s-o corupeți, s-o înlocuiți cu politica d-voastră personală.

❦