[28 octombrie 1880]

Vineri a fost acea ședință a delegațiunii austriace în Pesta despre care agenția Havas ne-a dat un rezumat. Discutându-se bugetul Ministerului de Externe, d. baron Hubner a rostit un discurs foarte călduros, în care și-a exprimat dorința de-a se amâna cestiunea orientală și de-a reînființa alianța celor trei împărați.

Baronul Hubner a început prin a constata că punctele negre câte se iviseră pe orizonul politic s-au îngroșat în mase de nouri și că, în asemenea momente, omul politic cată să-și spună sincer opiniile, chiar cu pericolul de-a fi suspectat, precum a fost răposatul Thiers. Deși Cartea Roșie aduce foarte puțină lumină în cestiunile pendinte, el nu face ministrului nici o imputare, de vreme ce numai acesta e competent și în stare de-a ști ce se poate publica și ce nu. Baronul nu contestă vitalitatea Turciei. Pe cât timp turcul nu va înceta de-a zice: „Allah e mare și Mahomet e profetul său!“ pe atât timp Turcia va exista și, drept dovadă, există încă. Există o cestiune orientală numai dacă puterile europene vor ca ea să existe; de nu, nu. El ar dori ca puterile să n-o voiască aceasta. Războiul anonim care se poartă în Turcia e o sabie cu două ascuțișuri și cel dentâi pas pentru întoarcerea la dreptul celui mai tare. De aceea baronul Hubner ar voi ca monarhia să se-ntoarcă la vechile tradiții austriace de drept și să urmărească stricta executare a Tractatului de la Berlin, pentru a se amâna cestiunea orientală. Pericolul nu este numai despre răsărit, ci totodată și despre apus: acest pericol e victoria republicei revoluționare în Franța. Singura cale pentru a-l înlătura pe acesta este Sfânta Alianță. E drept că de câte ori se vorbește despre una ca aceasta cei cari se tem de gogorița unei închipuite reacții vor esclama că acea alianță însemna aservirea popoarelor. Cu toate acestea Sfânta Alianță nu era nimic decât o înțelegere între Austria, Prusia și Rusia pentru a opri mișcarea revoluționară și importarea unor idei oarecari. Încolo nici unul din aliați nu avea dreptul de-a se amesteca în afacerile dinlăuntru ale celuilalt sau a opri dezvoltarea liberală a instituțiilor în țara celuilalt. Alegerile ultime din Anglia și venirea d-lui Gladstone la putere a neliniștit pe toată lumea; în Italia, pe de altă parte, deși guvernul voiește mănținerea păcii, există un partid republican care dorește lărgirea teritoriului în socoteala Austriei și care, ajutat de influențe străine, ar putea să intre în acțiune. Guvernul italienesc nu are destulă putere pentru a face o politică de sine stătătoare. Lupta pe care Franța ar declara-o Germaniei ar fi o luptă a revoluției în contra tuturor monarhiilor din Europa. De-aceea puterile cată să se-nvoiască de-a amâna cestiunea orientală și de-a se pregăti în contra inamicului comun. O strânsă unire între Austro-Ungaria și Germania e cea mai de căpetenie garanție pentru mănținerea păcii. Baronul Hübner crede că toate puterile ar fi gata să conlucreze la amânarea cestiunii orientale, chiar Anglia și Rusia. Oratorul a mai vorbit de nenorocirile lui Napoleon III, care, pacinic fiind de felul său și având idealul de-a îmbunătăți starea lucrătorilor și a usca mlaștinile, a fost silit, prin încercări de asasinate, să meargă din război în război. Inamicul comun e republica revoluționară, din Franța, precum va deveni sub al patrulea prezident al ei și aceasta amenință a încălca chiar Rusia pân-în Ural.

Aceste idei ale baronului Hübner, spuse într-un discurs preparat de mai nainte, deci bine cumpănite între ele, a întâmpinat dezaprobarea oratorilor din delegațiune. D. Demel a respins ideea unei alianțe cu Rusia și a cerut să i se facă cunoscute țintele politicei austriace în Orient.

Cavalerul Grocholski, deputat din Galiția și polon, deși conservator ca și baronul Hubner, a reamintit că Galiția s-a exprimat în mai multe rânduri contra unei înțelegeri cu Rusia, un stat nu conservator, ci, din contra, revoluționar, care pretutindenea seamănă în cale-i revolta.

Răspunsul d-lui de Haymerle la discursurile membrilor din delegațiune, deși improvizat, merita luarea noastră aminte, pentru că în el se definesc raporturile actuale dintre România și Austro-Ungaria.

D. de Haymerle spune că guvernul se va sili de-a evita orice complicațiune în cestiunea orientală, dar mijlocul recomandat de baronul Hübner nu i se pare cel adevărat. Tocmai împărțirea Europei în două tabere i se pare a ascunde mai mult pericol decât situația actuală. O amânare a cestiunii orientale nu este însă esclusiv în puterea guvernului. D. de Haymerle asigură că cestiunea Dulciniului se va regula în curând și că tendențele Greciei au simpatiile sale, însă linia de delimitare hotărâtă de Congres nu este o linie impusă, nici a luat cineva asupră-și obligațiunea de-a executa cesiunea ei. La întrebările asupra țintelor politicei austriace în Orient d. de Haymerle spune că nu e în interesul statului de-a expune pe față acea sferă de interese care o atinge mai de aproape pe Austro-Ungaria. La sfaturile de-a se arăta amicabil față cu albanejii răspunde că le va fi amic până când ei vor căuta a rămânea amici Austriei și numai în caz contrariu îi va face să simtă greutatea puterii austriace.

Cum se ține prietenie bună dovedesc raporturile noastre cu România. A rezolva cestiunea dunăreană la Porțile de Fier, iată scopul ce ni l-am propus pentru ca Dunărea să îndeplinească acea priincioasă menire pe care o îndeplinește Rinul. Acest obiect se tratează în momentul de față și ne silim a-i da soluțiunea cea mai bună pe cît stă în puterea noastră. În dealtmintrelea e bine să nu avem așteptări prea mari. Guvernul poate deschide acest drum pe apă, dar dacă el se va și întrebuința nu se poate spune de pe-acuma.

În același moment în care în delegațiunea austriacă se vorbește despre temporizarea complicațiunilor orientale „Standard“ află că un consiliu de război ținut la Atena a hotărât a dirige spre Tesalia 14.000 de oameni, spre Epir 36.000 și de-a organiza rezerve de 20.000. D. de Radowitz, ce fusese destinat să fie ambasador la Constantinopol, dar era oprit în Paris prin o misiune confidențială, se duce totuși la Atena, la postul său, pentru a împăca lucrurile, pentru a le priveghea poate.

În același timp însă ministerul încă pacific din Franța, Ferry-Barthélémy de Saint Hilaire, e minat de cătră influența acelui om pe care d. de Hübner îl înseamnă ca temutul al patrulea prezident al republicei revoluționare, de cătră d. Gambetta.

Toate acestea ne aduc aminte acele ciudate prevederi ale principelui Metternich, care acum cinzeci de ani încă spusese foarte clar că alături și dedesuptul luptelor politice ale Europei oficiale, împărțite în state, se văd începuturile unei mișcări sociale care va îngropa în valurile ei formațiunile actuale. Baronul Hübner e un ecou depărtat al ideilor lui Metternich și necesitatea în care s-a văzut de a declara anume că nu exprimă nici ideile guvernului, nici ale unui partid, ci ale sale proprii, e o dovadă mai mult că aspra necesitate plutește asupra tuturor și determină voința colectivităților, pe când gândiri individuale, chiar adevărate fiind, sunt ca spuma aruncată pe valurile realității, fără putere de-a-i schimba mersul.

❦