[29 iulie 1880]

Într-unul din numerele trecute am dovedit cu acte gospod, precum se zicea mai nainte, că întreaga reformă constituțională a României, punct cu punct, a fost votată de către Adunarea mumă din Moldova, numită Divan ad-hoc, și că acele puncte a devenit programa întregii dezvoltări ulterioare a statului român. Am dovedit asemenea, prin citarea numelor tuturor, că erau aproape toți privilegiați, iar susțiitorii prin grai și în scris a reformei constituționale erau toți… vornici, adecă, după vreme, boieri mari. La propunerile de reformă liberală găsim nedespărțit iscăliți pe vornicii: Lascar Catargiu, Manolaki Kostaki, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu, Dimitrie Ralet, Vasile Sturdza, Constantin Hurmuzache. Aceste propuneri se votau aproape totdeuna cu unanimitate; toată opoziția reacționară e reprezentată printr-un singur boier, logofătul Alecu Balș. De aci rezultă însă mai multe adevăruri ce nimeni nu le poate tăgădui:

1. Această Adunare nu era împărțită în partizi.

2. Adunarea, compusă aproape esclusiv din privilegiați, din boieri, era o Adunare liberală.

3. Conservatorii de astăzi, fiind căpeteniile acelei Adunări, conducătorii ei sunt nu numai liberali, dar introducătorii tuturor reformelor liberale.

De aci urmează cu o consecuență naturală tot mersul ulterior. Constituția actuală se elaborează la 1866 sub un guvern în care conservatorii formau majoritatea; Constituanta în fine e prezidată de d. Epureanu.

„Românul“, văzându-se înfundat, se zbate ca-n gura șarpelui și nu știe ce să răspunză la toate acestea.

Ia să vedem câteva specimene de răspuns:

Afirmarea că în Moldova nu există liberali e contrarie adevărului istoric.


Pardon. Nici noi n-am zis că nu există liberali în Moldova, ci că nu există roșii. Distinguendum est. Sub liberali înțelegem pe aceia cari vor realitatea sistemului parlamentar, sub roșii însă înțelegem acea demagogic flămândă și pretinsă liberală care, în opoziție fiind, înjură pe Vodă și pe miniștri, iar, băgați odată la stăpân, sunt cei mai târâtori, cele mai servile instrumente. Stâlpii de cafenele ai Bucureștilor, vânzători de bilete a cântărețelor de la Ionescu, directori de bancă și șefi la divizia instrucției publice cu patru clase primare, advocați de mâna a doua deveniți directori de drum de fier, iată roșii. Această masă neagră de nulități invidioase care se simte insultată prin existența oricărei inteligențe superioare, oricărui caracter superior, oricărui merit superior — aceștia sunt roșii. Partid care, începând de la d. C.A. Rosetti, cereau funcții de la ministrul Catargiu, unii pentru ei, alții pentru rudele lor, partid pe care-l desființezi din momentul în care ai umplut gura partizanilor cu câte un oscior.

Noi n-am negat existența liberalismului în Moldova, ci existența roșiilor, pe care o negăm și acuma. În realitate acele câteva exemplare de roșii din Moldova se pot număra pe degete; d-nii Docan și Hasnaș la Dorohoi, roșii din sport, foarte deosebiți de Costineștii și Fundeștii de-aici, d. Gusti din Iași, roșu din puținătate de înțelegere, generalul Lecca, roșu din cauza complicității la o crimă militară; p-ici pe colo mai sunt și roșii din interes, ca d-nii Gheorghian și Herșcu Goldner; aci se mărginește tot partidul în Moldova. O mai repetăm — nu oricine voiește poate deveni roșu. Mulți ar fi voind poate să devie, mulți s-alătură de acest partid, dar geaba, nu merge. Pentru aceasta se cer anumite defecte înnăscute.

Dar iată și dovada „Românului“ despre esistența roșiilor în Moldova:

Cine nu-și aduce în adevăr aminte de luptele înverșunate între generațiunile noi și între foștii privilegiați? Cine nu știe cu cîtă ardoare îș apărau acești din urmă privilegiile, scutirile de orice sarcine, calificau cu dispreț ca duelgii și bonjuriști pe tinerii ce combăteau acele privilegii, îi trimeteau surghiun la mănăstiri și dau asalte, sub comanda vornicului Grigore Mihai Sturza, caselor unde acești liberali își țineau întrunirile?

Am subtras cuvintele: generațiuni noi, duelgii, bonjuriști, tineri, liberali.

Tocmai aceștia sunt conservatorii actuali: aceștia erau sub Mihai Sturza și Grigorie Ghica, generațiunile noi, duelgiii, bonjuriștii, liberalii, tinerii, căci și d-nii Epureanu, Alexandri, Anastasie Panu, Costache Negri, Petru Mavrogheni și Lascar Catargiu au fost odată tineri.
E adevărat că, în Divanul ad-hoc al Moldovei au fost cîțiva privilegiați …


Câțiva! Aproape toți erau privilegiați și numai câțiva țărani și neguțitori nu erau în asemenea condiții.

… e asemenea adevărat că acel Divan a esprimat oarecari dorințe liberale.


Oarecari! Acel Divan a esprimat numai și multe dorințe liberale, nu oarecari vorbe vage. Mai mult, le-a formulat categoric și astăzi ele sunt înscrise în Constituție. Dar ce mai zice în sfârșit „Românul“?

Privilegiații erau siliți să nu mai susție privilegiile, cari erau înmormîntate de popor prin revoluțiunea de la 1848.
…așa zișii conservatori au primit Constituția pentru că nu le era cu putință să facă altfel.


Ei, aci ne-a înfundat, aci nu mai avem încotro. Așa este: erau siliți, nu le era cu putință să facă altfel.

Dar de cine erau siliți, rogu-vă? Nu cumva de d-voastră? Știut este că sunteți oameni foarte curajoși… după bătălie ori la cafenea și că — ferească Dumnezeu — sunteți în stare să proclamați republica la Ploiești. Păcat numai că acest zor, această silă mare, piere față c-o companie de dorobanți. Vitejii ca cele din noaptea de 11 fevruarie sunteți într-adevăr în stare să faceți, dar a sili pe cineva prin curajul atitudinei d-voastră nu sunteți în stare, pentru că, pe lângă celalte defecte, aveți și pe acela al lașității.

Așadar nu mai încurcați lumea cu vorbe. Dovedit din fir de păr este că conservatorii sunt aciia cari au introdus reformele liberale în țară, siliți da, dar de bunul lor simț și de inima lor. Nu anul 1848 le-au luat privilegiile, ci altcineva cu mult anterior: fanarioții. Ne întemeiem aci pe-o autoritate pe care „Românul“ desigur nu va cuteza a o combate, pe a lui Nicolae Bălcescu:

Privilegiul scutirii complete la români nu-l aveau decât robii. De la boier până la moșnean, de la mănăstire, preot, până la oștean, toți luau parte la contribuțiunile statului. Cu toate că de la început boierii nu primeau lefi pentru slujbele lor, cu toate că ei erau îndatorați să facă o parte însemnată în armată și să meargă la război cu cheltuiala lor, dar tot plăteau dăjdiile cele mai însemnate. Astfel ei au plătit în tot anul haraciul, ploconul bairamului, banii calului și oieritul la trei ani. Visteria făcea chibzuire după starea fiecăruia cât se cuvine să plătească. Constantin Mavrocordat, la 1741, prin actul reformei desființând multe drepturi ale boierilor îi scuti de tot de dăjdii. (N. Bălcescu. Puterea armată pag. 24 et. sq).


Bălcescu citează șase hrisoave consecutive cari desființau drepturi politice, câteșișase din timpul domniei străine.

Armata și aristocrația, iată cele două mâni puternice ale vestiților și marilor Domni din veacul nostru de aur.

Astăzi avem armată, dar nu mai avem aristocrație, afară doar dacă nu vom lua la serios pe cavalerii de industrie ori pe novisimii decorați cu „Steaua României“.

Ceea ce este însă o societate fără aristocrație ne-o spune celebrul Tocqueville:

Între toate societățile din lume tocmai acelea vor scăpa mai cu greu de guvernul absolut în care aristocrație nu mai este sau nu mai poate fi; nicăiri despotismul nu va produce efecte mai stricăcioase decât în societățile lipsite de aristocrație, pentru că nici un alt soi de guvernământ ca cel despotic nu favorizează dezvoltarea tuturor viciilor la cari sunt supuse îndeosebi aceste societăți, împingându-le tocmai spre partea în care ele înclinau deja urmând unei porniri naturale.
Oamenii, nemaifiind legați unii de alții prin nici o legătură de caste, de clase, de corporațiuni, de familii, nu sunt decât prea înclinați de a nu se ocupa decât de interesele lor particulare totdeuna gata de a nu se avea în vedere decât pe sine înșiși și a se retrage într-un individualism în care orice virtute publică este înădușită.
În acest soi de societăți, unde nimic nu e fix, fiecine se simte împuns fără curmare de teama de a se coborî sau de ardoarea de a se sui, și fiindcă banul, în timpul în care, devenit principalul semn care clasează și distinge pe oameni între ei, a câștigat o mobilitate singulară, trecând fără, curmare din mână în mână, transformând condiția indivizilor, ridicând sau înjosind familiile, nu există mai nimenea care să nu fie obligat de a-și da o silință desperată și continuă pentru a-l păstra sau a-l câștiga. Dorința de-a se îmbogăți cu orice preț, gustul afacerilor, iubirea câștigului, căutarea bunului trai și a plăcerilor materiale sunt acolo pasiunile cele comune. Aceste pasiuni se răspândesc în toate clasele, pătrund până și într-acele cărora le-a fost pân-acum cele mai străine și vor ajunge a enerva și a degrada nația întreagă dacă nimic nu le va împiedica. Deci e esența despotismului de-a le favoriza și de-a le întinde. Aceste pasiuni slăbitoare îi vin în ajutor; ele abat și ocupă imaginația oamenilor departe de afacerile publice și-i fac să tremure la ideea numai a unei revoluții.
Numai despotismul le poate da secretul și umbra cari pun cupiditatea la adăpost și permit câștiguri neoneste, înfruntând dezonarea. Fără despotism, ele ar fi fost puternice; cu el, ele domnesc. (Alexis Tocqueville, L'ancien regime et la revolution).

Cine nu vede în aceste șiruri icoana fidelă a societății noastre lipsite de aristocrație, democratice în adevăr, dar supuse despotismului unui om ca d-l Brătianu, despotism pospăit cu fraze liberale, cu păzirea formelor esterioare? Presque tous les princes qui ont détruit la liberté ont tenté d'abord d'en maintenir les formes; cela c'est vu depuis Auguste jusqu'à nos jours — zice tot scriitorul de mai sus.

Share on Twitter Share on Facebook