[2 martie 1880]

Un poco più di luce e intitulată cartea generalului Lamormora și astfel trebuie să numim și destăinuirile din ședința Senatului de la 25 fevruarie, făcute de marele mucenic canonizat în regulă.

O spunem din capul locului că nici verdictul Senatului, nici ordonanța de neurmărire a justiției nu ni se par suficiente, cea dentâi fiind răsărită din maniera de spălare reciprocă atât de caracteristică pentru partidul roșu, cea de-a doua fiind viciată prin rămânerea la post a marelui mucenic în timpul cercetării. Elementele de convingere fiind viciate din capul locului, nu ne rămâne decât să înregistrăm lăudabilele încercări cari, recunoscând existența unei vine, se silesc de a o urni pe spatele altora.

Reproducem dar câteva pasaje din discursul de intrare a d-lui Simion Mihălescu, din care vor răsări câteva raze pentru ilustrarea afacerii.

În public, prin ziare, s-a reprodus, pe când aveam onoare de a dirige Ministeriul de Interne, o scrisoare subscrisă de un străin, dar atestată, de un indigen cu propria sa iscălitură, în care se zicea că directorul Ministerului de Interne a făcut cutare abuzuri! Directorul Ministerului nu era atacat personal ca orice particular ci ca om public. Oricare altul în locul său ar fi dat un comunicat și ar fi zis: „Iată cum stă afacerea“. Ca funcționar superior al statului însă, cu credința ce trebuie să avem toți în justiția țării, pe dânsa am și chemat-o oficial și am rugat-o să cerceteze, fiindcă, am văzut că este o mișelie urzită în contra mea. Justiția la rândul său a luat act, a văzut ceea ce este, dar nu mi-a făcut onoarea niciodată să mă cheme să-i dau esplicări, a chemat numai pe acela care produsese scrisoarea în cestiune, afirmând-o cu propria sa semnătură ca adevărată. Tot ce a cerut acel domn, toate investigațiunile ce a pretins Parchetului să facă acesta le-a făcut; și rezultatul a fost că Parchetul și-a format convincțiunea că nu e caz de urmărire contra nimului. În dosarul Parchetului esistă cu toate astea un răspuns al presupusului autor al scrisorii publicate, în care zice că scrisoarea publicată în jurnalele române este reprodusă în sens invers și cu precugetată adăogire de cuvinte spre a-i răsturna înțelesul! Prin urmare declară de falsă scrisoarea. Un om dar face un fals pe care-l și publică și cu toate acestea Parchetul găsește că acel om poate fi liber, căci nu e caz de urmărire contra nimului. Dacă aceasta este bine făcut nu e treaba mea să judec, precum nu sunt competinte să critic de s-a făcut bine sau nu că Senatul a trecut la ordinea zilei. Însă publicul trebuie să știe că autorul acelei scrisori declară că s-a văzut reprodusă scrisoarea sa în mod fals și acela care a atestat cu subscrierea sa falsificarea se plimbă pe strade!

Oricare altul în locul său — zicem noi — ar fi fost departe de-a da un comunicat în care să fi zis „așa stă afacerea“, ci și-ar fi dat demisia și ar fi pretins să i se primească, mai ales când avuse și abnegațiunea de a servi gratis la Ministeriul de Interne. Asemenea servicii gratuite, asemenea generozitate de patriot roșu în vestitul timp al rechizițiilor bătea la ochi de departe.

Cât despre scrisoarea lui Warszawsky, ea este juridic autentică, căci nu d. Moldoveanu cu iscălitura sa, ci un notar public din Odesa a legalizat traducerea română, încât dubiul generalului Rossiiski că nu-și aduce aminte de a fost în ea vorba de bani și negațiunea d-lui Warszawsky nu sunt suficiente pentru a-i contesta autenticitatea. Deci nu poate fi caz de urmărire contra d-lui Moldoveanu, acoperit pe deplin de semnătura unui notar public, și marele mucenic n-are nici o cauză de-a releva primblarea pe strade a denunțătorului.

Alte pasaje:

Și secretarul general al Ministerului de Interne l-a recomandat la prefecți ca să-i facă înlesnire să ia care cu bună tocmeală, după cum l-a recomandat d-nu ministru de externe. Acel domn însă, după ce a văzut asemenea recomandare, s-a crezut sprijinit, el știe pentru ce a început să dea ordine autorităților comunale cam în acest mod, dacă-mi aduc bine aminte. „Dați atâtea care conform ordinului ce trebuie să fi avut“. Acele ordine erau susținute de comisarii guvernului. Ordinile sunt la dosar.

… … …

Atât rapoartele prefecților prin care se constată amestecul într-aceasta a comisarului ministrului de externe, cât și ordinile date de acest domn sunt la dosar.

… … …

Eu, d-lor senatori, cred că, am ridicat numai un mic colț al vălului care acoperă această scabroasă cestiune.

Va să zică comisarii guvernului sunt de vină și d. Mihălescu nu ridică decât un mic colț al vălului care acopere … scabroasa cestiune.

Atâta e destul deocamdată, căci avem în ele și recunoașterea existenței unei vine și caracterizarea ei de scabroasă cestiune.

În ședința de ieri a Senatului d. Epureanu, recitind denunțările făcute de d. Simeon Mihălescu, au declarat că le consideră ca o adevărată interpelare și au întrebat dacă ministrul poate să păzească tăcere și, la caz când ministrul ar tăcea, dacă majoritatea Senatului, din respect pentru demnitatea ei, nu s-ar simți datoare a provoca o nouă anchetă.

D. Epureanu au accentuat că, departe de-a face vreo denunțare, nu pune în vederea Senatului și a guvernului decât denunțarea făcută de d. Simeon Mihălescu, până ieri director al Ministeriului de Interne.

D. ministru Câmpineanu, apoi d-nii Stătescu și Grădișteanu, au voit a reduce cestiunea la proporția unei afaceri de regulament, care n-ar învoi d-lui Epureanu de-a face o interpelare către majoritatea Senatului.

Interpelare către majoritatea Senatului!

Frumos clenci de formalism advocățesc.

D. Epureanu a replicat însă că interesul conștiinței publice și al demnității Senatului e mai presus de o interpretare a regulamentului. În discuție au intervenit d. general Florescu, care, amintind zdruncinarea populațiunii noastre rurale, care pururea a suferit cu trecerea oștirilor, s-a silit din nou a demonstra majorității că onoarea ei o angajează de a numi o nouă anchetă, care să descopere adevărul în această afacere pe care însuși d. Mihălescu o numește scabroasă.

Cu toate acestea Senatul a închis discuția.

În comisia pentru luarea în primire a drumurilor de fier s-a numit d-nii Carada (?!), Stătescu și colonel Arion. Întrebăm în ce calitate s-a numit d. Carada: ca jurist-consult, ca inginer mecanic, ca financiar, ca espert în comptabilitate? Nici o altă calitate decât aceea că e om de casă marelui proroc C.A. Rosetti.

❦